De când e Cornel Săndulescu director la Braicar? Dar cine Dumnezeu mai ştie! S-au schimbat preşedinţii, primarii, s-au schimbat parlamentarii şi consilierii, s-au făcut şi desfăcut majorităţi în Parlament ori CLM. Dar Cornel Săndulescu a rămas director, înţepenit într-un fotoliu confortabil, din care nimeni, bag seamă, nu vrea ori nu poate să-l urnească. S-a contopit, de-a dreptul, cu sistemul, cu funcţia, cu managementul societăţii, pe care a transformat-o în a doua sa casă, în care a primit şi a omenit pe cine, cum a vrut. A tratat-o ca pe propria sa afacere, aşa că a construit-o şi gestionat-o după chipul şi asemănarea sa. Căci, pe cât de matusalemic este directorul Săndulescu, pe atât de antic este şi parcul de autobuze şi tramvaie, metodele de lucru, dotările din centrele de întreţinere şi reparaţii etc. Practic, sub comanda lui Săndulescu şi cu acordul nemijlocit al primarilor care s-au perindat în fruntea oraşului, de la Tataia Lungu încoace, societatea Braicar a încremenit în timp, exact ca şi directorul ei, devenind o afacere bătrânicioasă, reumatică, cu un parc auto care - la cum se zgâlţâie, bâţâie şi trosneşte din toate încheieturile, la viteza cu care se deplasează şi la cum uită să ajungă în staţii - pare lovit de Alzheimer şi Parkinson.
Din punctul meu de vedere, Braicarul este cea mai grea moştenire preluată de Marian Dragomir de la fostul primar Simionescu, o moştenire care îi va pune în pericol următorul mandat, dacă nu va lua măsuri urgente. Căci - dacă nu circulaţi regulat cu Braicarul, vă rog să vă abţineţi de la comentarii – călătoria cu mijloacele de transport în comun în Brăila a devenit deja un CALVAR. Fie iarnă, fie vară, din toate punctele de vedere. Supraaglomerate, rare, pline de praf, cu scaune slinoase, năclăite de jeg, cu miros greu de combustibil şi fum, cu uşi şi geamuri care la prima zdruncinătură te aştepti să cadă peste tine, cu tabla ruginită … nu e absolut nicio diferenţă între autobuzele acestea şi mult hulitele maxi-taxi de care ne-am bucurat atât că am scăpat. Cred că mai bine de jumătate din parcul Braicar este format doar din nişte coşciuge ceva mai mari şi pe ceva mai multe roţi. Atât. În rest... o tortură. Asta a ajuns pentru mulţi brăileni deplasarea cu Braicar. O tortură care, am senzaţia, şi-a pus amprenta şi asupra comportamentului călătorilor. Fiindcă, în vechiturile astea de autobuze şi tramvaie, parcă unii fac tot posibilul să se integreze perfect în peisaj, ignorând reguli elementare de conduită şi bun simţ. Cei mai deranjanţi: mult prea grăbiţii, cei cu damful în nas şi cei plini de mofturi şi pretenţii, dar care - nu vreau să fiu nici răutăcioasă, nici lipsită de respect - se spală şi se schimbă de haine la Paşte şi la Crăciun. Mă gândesc cu groază că urmează nişte zile cu temperaturi record. Realitatea va demonstra că aerul condiţionat - pentru care a fost nevoie de un ORDIN ca să fie pus în funcţiune - nu va rezolva mare lucru. E ca şi cum ai vrea să faci răcoare într-o casă neîncăpătoare, mizerabilă, veche, cu ferestrele sparte şi găuri în podea ori acoperiş, în care o pseudo gospodină se încăpăţânează să prăjească ceapă.
Din păcate, canicula prognozată pentru următoarele zile nu va scoate în evidenţă doar disconfortul din autobuze ori tramvaie. Deja, de câteva zile, drumul până şi de la staţiile Braicar a devenit tot mai dificil de parcurs. Asfaltul încins, praful şi mizeria sunt tot mai greu de suportat. Iar, ca un făcut, de câteva zile, peste Brăila s-a aşezat din nou un miros ciudat, care face aerul irespirabil. Că o veni de pe malul stâng sau drept al Dunării, din canalizări, din spaţiul verde neîngrijit, din tomberoanele aşezate direct în stradă, aproape în picioarele trecătorilor, sau din coşurile stradale de gunoi, golite cu întârziere, cert este că şi la pas, şi cu mijloacele de transport în comun, Brăila e la fel de greu de străbătut. Ceva mai multă operativitate din partea firmelor de salubritate, nişte cisterne care să spele măcar când şi când şoselele, un pic de bun simţ din partea cetăţenilor şi un pic de interes din partea autorităţilor ar mai atenua starea de neplăcere şi aspectul neigienic, greţos şi sufocant al oraşului. Ar mai... Doar că, într-o urbe precum Brăila, în care principalele instituţii care se ocupă de aspectul localităţii şi confortul locuitorilor sunt conduse după reguli preistorice, de dinozauri care îşi păzesc ca nişte cerberi scaunele, a încerca să schimbi ceva pare o luptă titanică.
