În 1992, eram 392.031 de brăileni. Zece ani mai târziu eram cu vreo 18.000 mai puţini în tot judeţul, pentru ca astăzi să fim nici 305.000 la număr. Evident, cei mai mulţi dintre cei plecaţi şi-au căutat în alte zări un trai mai bun sau o posibilitate de afirmare profesională. Chiar şi familia primarului s-a restrâns în acest mod. Sunt cei care nu se vor mai întoarce în ţară decât în vizite din ce în ce mai rare. La ce să se întoarcă?
Citeam deunăzi pe un blog motivaţia unei adolescente de 15 ani (şi explicaţia tatălui ei, aceasta din urmă bine cumpănită între da şi nu, pe acelaşi blog): de ce să revină în ţară câtă vreme aici nu are pistă pentru biciclete, nu are piscina la care să poate merge oricând are chef să înoate şi, poate cel mai regretabil, aici nu i-a fost remarcat talentul muzical (în ciuda pregătirii la trei instrumente pe care o făcea în particular), pe când acolo, în Marea Britanie, a fost remarcată imediat de profesoara de muzică, iar acum face deja parte din formaţia şcolii, cu care va susţine chiar un concert pe scena oraşului, luna aceasta. "Nu mai puteam să le cer şi copiilor mei să aştepte ce am aşteptat eu", adaugă ca o concluzie capul familiei plecate din ţară nu mai demult decât anul trecut.
E doar un exemplu de viziune a celor care au ales plecarea.
Scăderea populaţiei este vizibilă peste tot, nu doar în zonele sărace ale ţării. Şi Capitala a pierdut, la fel ca şi marile oraşe. O excepţie interesantă o reprezintă Ilfovul, unde numărul locuitorilor a crescut de la 300.000 în 2002 la 364.000 în 2011. Creşterea confirmă faptul că această zonă este cea mai dezvoltată din ţară, că investiţiile aici se fac în mod covârşitor (în lipsa unei politici coerente a administraţiilor locale şi centrale) şi că, implicit, oportunităţile de angajare, la fel ca şi veniturile, sunt semnificativ mai mari decât în restul ţării. Este o situaţie întâlnită în vecinătatea multor capitale din fostele ţări comuniste.
Vom dispărea cu totul ca naţiune? Ce vom lăsa în urmă? În restul ţării, stagnarea şi pe alocuri regresul economic sunt evidente. Sunt peste 22 de ani de când "ne-am luat raţia de libertate" şi încă nu avem un model care să insufle curajul şi încrederea pierdute în decursul timpului. Italia şi le-a regăsit pe amândouă printr-un miracol - aşa a şi fost numit boom-ul economic din anii '60. Noi încă le mai căutăm. Doar că, statistic vorbind, suntem mai puţini, la fel şi şansele de a le descoperi. Suntem mai puţini, deci şi conducătorii ni-i vom alege dintr-o ofertă tot mai restrânsă. Şi, curios lucru, numărul celor care vor să ne salveze (de ce nu au făcut-o până acum?) e în continuă creştere. Şi tupeul lor la fel.
