În primăvară, mi-am construit o magazie. Ca orice om gospodar, ai nevoie de un loc în care să depozitezi una-alta. În primele săptămâni, după ce a fost gata, aveam grijă de ea ca de ochii din cap. Părea o cameră în miniatură, curată, cu miros de var proaspăt, pe care montasem două-trei rafturi, aşa, mai mult pentru design. Apoi, a venit toamna. Borcane, unelte, ghivece, lăzi, saci. Cu fiecare zi magazia mea devenea tot mai mică, rafturile s-au înmulţit până n-a mai ramas loc să agăţi un ac, iar grija aceea de a nu lovi, nu murdări, nu hârşâi vreun perete s-a transformat în nevoia de a folosi cât mai eficient spaţiul astfel încât să încapă tot în cei câţiva metri pătraţi. Magazia mea a fost, însă, încă din start proiectată ca depozit, am folosit materiale ca pentru un depozit, drept urmare şi factura a fost una pe măsura destinaţiei.
Dar eu sunt doar un simplu cetăţean, cu respect şi atenţie pentru propriul buzunar, pentru că, nu-i aşa?!, magazia aceea a fost construită pe bani trudiţi.
Un oraş ca Brăila însă, fostă baronie, era clar că avea nevoie de o magazie pe măsura titlului, belşugului şi răsfăţului financiar în care s-a scăldat în anii de feudă condusă de un mare senior. De aceea, nu mă miră că, mai nou, a adaptat contextului şi a transformat în depozit materiale Covid o clădire de... nici mai mult, nici mai puţin... 1,5 milioane euro. O clădire care, oricât ni s-ar da asigurări că va fi exploatată cu grijă, după ce criza sanitară va trece, va arăta exact ca un organism tarat de temutul virus.
Ce contează că a fost proiectată, construită şi amenajată pentru un scop grandios - ar fi trebuit să adăpostească un centru de excelenţă în tratarea cancerului, unic în sud-estul continentului – şi, pe cale de consecinţă, mă gândesc, s-au folosit materiale de înaltă calitate, la un preţ pe măsura destinaţiei! Ce contează că bolnavii noştri de cancer sunt internaţi şi trataţi în nişte condiţii de ev mediu! Clădirea era oricum abandonată!
De ce? Păi, să ne spună domnul Stancu! Şi nu doar despre clădirea aceasta, ci despre toate celelalte clădiri apărute ca ciupercile în curtea spitalului şi care nici după atâţia ani nu sunt funcţionale - nici măcar una - în scopul declarat.
N-au trecut decât 12 zile de când scriam, într-un alt editorial, despre moştenirea lui Stancu. Vor mai trece, cred, 12 ani şi noi tot la stadiul de scris vom rămâne.
Între timp, domnul Stancu îşi va vedea mai departe liniştit de pensie, de afaceri. Investiţiile... va fi din ce în ce mai greu să le descâlceşti iţele. Povestea se va stinge, exact ca toate aşteptările şi revoltele. Iar oraşul... Oraşul nu va fi niciodată capabil să-şi trateze cetăţenii acasă, dar va avea întodeauna la cârmă un alt moştenitor, care îi va da asigurări că se zbate, că se luptă, că rezolvă, folosind mereu aceeaşi declaraţie: „am deja trei investitori interesaţi”.
Trei, cifra magică din poveştile de adormit copiii, exact ca povestea pe care noi, brăilenii, o înghiţim de atâţia ani, că vom avea, că vom beneficia, că ni se va asigura...
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa, fără să amintesc de DNA!
Că şi DNA a ajuns tot de poveste.
