Se ştie, PSD nu-i iubeşte pe românii care câştigă mulţi bani. Care câştigă CINSTIT mulţi bani. Care câştigă ca ANGAJAŢI mulţi bani. În primul rând, nu-i iubeşte probabil din cauză că această categorie de oameni nici nu votează cu PSD. Şi, în al doilea rând, nici nu pot fi convinşi să voteze cu PSD. Cu atât mai puţin prostiţi sau cumpăraţi să voteze cu PSD.
Prin urmare, salariaţii care câştigă bine, angajaţi prin multinaţionale, corporatiştii ăştia necontrolabili, „sorosiştii”, prea-bine-plătiţii ăştia, cu lefuri mai mari decât poate asigura vreodată partidul cadrelor sale de nădejde, au devenit noii duşmani de clasă ai PSD. Ei sunt noii „burgheji”. Care, într-un fel sau altul, trebuie pedepsiţi.
Probabil de aici şi ideea „taxei de solidaritate” pe care vrea să o impună PSD şi la care Guvernul (încă) nu vrea să renunţe, aşa cum s-a întâmplat în cazul impozitului general pe veniturile firmelor.
„Taxa de solidaritate nu este pe persoane juridice, cum am mai auzit, este pentru persoanele fizice, care câştigă foarte mult, care beneficiază de o mulţime de lucruri din partea statului şi care înţelegem că funcţionează în toată lumea, să plătească peste un anumit prag valoric o taxă în plus de solidaritate cu statul, care i-a oferit prilejul să câştige atâţia bani”, a explicat Mihai Tudose teoria solidarităţii.
Ce înseamnă „câştigă foarte mult”? „Foarte mult” raportat la ce? La cât câştigă un bugetar, la cât câştigă un parlamentar sau la cât este salariul mediu sau minim? Raportat la cât câştigă un alt angajat, pe acelaşi post, dar într-o altă ţară? Şi care ar fi acele „o mulţime de lucruri de care beneficiază din partea statului”? Că, dacă are o problemă medicală, beneficiază de fix aceleaşi (de)servicii medicale ca oricine, de exemplu. Asta chiar dacă partea sa de contribuţie este foarte mare, cu atât mai mare cu cât plafonul pentru CAS şi CASS a fost eliminat, de la 1 februarie, făcând din România ţara cu al şaptelea cel mai mare nivel al cheltuielilor cu contribuţiile sociale din UE.
Dar de ce trebuie ca solidaritatea să fie cu statul, „care i-a oferit angajatului prilejul să câştige atâţia bani”, după cum explică premierul? Dacă ar fi vorba doar despre salariile mari de la stat, da, ar fi fost logică explicaţia. Dar cum vine asta, cu statul care îi permite angajatului de la privat salariul mare? Faptul că oricărui salariat i se aplică aceleaşi legi şi acelaşi nivel al taxelor şi impozitelor este o favoare de la Guvern sau cum? Faptul că statul nu-i prigoneşte încă pe cei bine plătiţi este un lucru pentru care cei vizaţi trebuie să fie recunoscători partidului şi minunatului cârmaci cu mustaţă?
În realitate, ceea ce trebuie să realizeze PSD şi toţi cei care susţin această luptă de clasă împotriva noilor „burgheji” este că toţi cei care, în mediul privat, „câştigă foarte mult” o fac pe merit, din banii privatului, fără nicio contribuţie aparte a statului. Iar unii sunt plătiţi foarte foarte bine pentru că sunt cu adevărat specialişti în domeniile lor şi că, la nivelul lor de pregătire şi profesionalism, ar putea pleca oricând să muncească oriunde, probabil pe salarii şi mai mari. Privatul, dacă-l vrea aici, trebuie să-l plătească cam la fel ca „afară” – şi deja nu mai e doar cazul specialiştilor în IT. „Prigonirea” lor fiscală de către stat nu va face decât să contribuie la plecarea a şi mai multor asemenea oameni bine plătiţi şi bine pregătiţi către alte state. Şi, odată cu ei, pe fondul crizei de personal specializat, vor pleca şi angajatorii.
Nu, oamenii care câştigă foarte bine – şi care astfel contribuie deja foarte mult la bugetul statului - nu trebuie să fie duşmanii nimănui. Dimpotrivă, trebuie convinşi să rămână în ţară, chiar dacă nu vor putea fi niciodată convinşi să voteze cu PSD.
