De Crăciunul acesta, o ştire care înainte constituia o prezenţă obligatorie la toate televiziunile şi jurnalele de ştiri a lipsit aproape cu desăvârşire. De Crăciunul acesta, aproape nimeni nu a mai ţinut să spună că s-au împlinit 29 de ani de la execuţia cuplului dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pe 25 decembrie 1989, de Crăciun, soţii Ceauşescu au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi.
A fost un proces corect? Categoric nu. A fost o judecată sumară, organizată de o instanţă dubios constituită a unui tribunal militar creat special de Ion Iliescu în acest scop.
Merita însă împuşcat cuplul Ceauşescu? Categoric da! Nu doar în contextul evenimentelor de atunci, dar mai ales pentru ceea ce făcuse acestui popor. Nu doar pentru morţii de la Revoluţie, de pe 17 şi până în dimineaţa zilei de 22 decembrie ’89, dar şi pentru crimele împotriva românilor, din toată perioada în care cuplul de dictatori s-a aflat la putere.
Pedeapsa cu moartea exista în legislaţia penală la momentul judecării soţilor Ceauşescu, iar pentru faptele lor aceştia meritau, categoric, pedeapsa maximă. Asta numai şi pentru faptul că au ordonat deschiderea focului împotriva propriului popor, în 17 decembrie 1989, fiind direct responsabili pentru morţii din Timişoara şi Bucureşti. Faptul că au fost executaţi în ziua de Crăciun a fost doar o coincidenţă nefericită - oricum, tocmai regimul comunist interzisese sărbătorirea Crăciunului.
În privinţa a ceea ce s-a întâmplat după momentul fugii soţilor Ceauşescu începe să se cam facă lumină. Au apărut primele inculpări în Dosarul Revoluţiei şi este normal ca toţi cei responsabili de instituirea psihozei teroriste de după 22 decembrie 1989, care a dus la peste 860 de morţi şi peste 2.000 de răniţi, să plătească pentru asta – mai ales că nu s-a descoperit nici măcar un singur „terorist” în toată această perioadă (din simplul motiv că nici nu au existat).
Dar totuşi, au rămas câteva lucruri nespuse – şi chiar necercetate - în privinţa acelor momente, peste care, de fiecare dată, de 29 de ani, se trece prea uşor: momentele de dinaintea fugii soţilor Ceauşescu, zilele în care fosta Securitate, Miliţia şi Armata au acţionat împotriva demonstranţilor de atunci – oameni nevinovaţi, care protestau faţă de nemerniciile unei dictaturi nenorocite. Atunci, nişte români – securişti, miliţieni şi militari – au tras şi au ucis şi rănit alţi români, civili – printre care femei şi copii - care protestau. Atunci, s-a tras cu muniţie de război în demonstranţi, s-a intrat cu TAB-urile în mulţime, s-au folosit tancurile împotriva unor oameni neînarmaţi. Acelor oameni, în jur de 200 de morţi şi 1.000 de răniţi, precum şi familiilor lor, trebuie să li se facă, la rândul lor, dreptate. Căci, pentru acele victime nu au fost vinovaţi doar soţii Ceauşescu şi generalul Vasile Milea (ministrul Apărării de atunci), care s-a pedepsit singur, ci şi mulţi alţii. Sunt convins că nici lor nu le-a fost uşor şi, probabil, cei mai mulţi dintre ei au fost afectaţi psihic de cele întâmplate atunci. Da, au executat nişte ordine şi sigur n-au făcut-o cu inima împăcată. Cei mai mulţi au făcut-o de frică - şi probabil că 99% dintre cei care ar fi fost în locul lor ar fi procedat la fel. De asemenea, sunt convins că este imposibil de dovedit acum exact cine pe cine a ucis atunci. Dar sunt la fel de convins că ei se ştiu. Şi poate că acum, la aproape 30 de ani de la acele momente, le va fi mai uşor dacă-şi vor recunoaşte implicarea. Cum la fel le va fi şi familiilor acelor oameni nevinovaţi – chiar şi dacă nimeni nu va mai răspunde acum penal. E una dintre marile probleme din trecutul nostru comun, ca naţie, despre care trebuie să vorbim şi care trebuie rezolvată. Trebue să închidem rănile trecutului, pentru a le putea vindeca pe cele actuale. Şi avem destule!
