Speculant până la claustrofobie, plăsmuit parcă din cinismul psihotic al lui Goebbels, ipocrit de carieră, cu o mentalitate politică provenind dintr-o vreme în care omul cioplea piatra şi mergea în patru labe, şi devenit social (cum ar spune Ceauşescu), D.D. mai vrea un singur lucru: puterea. Până în acest punct, nimic nou. Am putea căsca auzind asta, numai că, spre deosebire de alţii, D.D. o face exploatând altfel zăcământul de tehnici populiste. D.D. nu doar deplânge soarta poporului, ca o vădană prăbuşită peste mormântul soţului, şi nu doar îl momeşte cu ciolanul dreptăţii, ci dă şi microfonul poporului. Altfel spus, îl face să se simtă important, băgat în seamă, îi lasă impresia că participă la luarea unor decizii care ar putea schimba cursul istoriei. Adică, îl spală lent şi elaborat pe creier, căci lentoarea este "regulamentul" perversiunilor ce poartă marca D.D. În spatele acelei grimase domestice, în spatele atitudinii de băiat-care-n-a-mancat-bomboane-când-era-mic-pentru-că-era-prea-sărac-şi-s-a-mulţumit-doar-cu-zahăr-pe-pâine-înmuiată-în-apă, în spatele gesturilor moi, ezitante şi anemice, D.D. ştie trei şi bune: 1. poporul nu este prost, ci foarte prost; 2. poporul e o armă de distrugere în masă; 3. poporul îl va face preşedinte, pentru că poporul nu este prost, ci foarte prost şi pentru că poporul e o armă de distrugere în masă. "Bă, da' ce-ai cu poporu'?", m-ar putea întreba, ofuscat, un cetăţean cu viziuni social-democrate. Personal, nu văd într-un popor decât un dezastru latent, căci poporul nu cunoaşte limita. Poporul percepe unidimensional, gândeşte monofazic şi acţionează după cum îi dictează ghiorţăitul maţelor. Nu e nimic nou sub soare, există o întreagă istorie care pledează pentru ideea că poporul nu trebuie să deţină puterea. De ce? Deoarece, alcătuind o masă, poporul nu are coeziunea şi nici eficienţa unui stabiliment doctrinar. Este o materie în continuă mişcare şi în continuă dispersie. Dă-i poporului dreptul decizional absolut şi ţine-te bine, căci, în esenţa lui, poporul cunoaşte doar două pofte: cea de averi sau, în caz că nu-l îngropi în lingouri de aur, cea de sânge. Atât. Restul, spuma care pluteşte pe deasupra, se numeşte... umanism sau, dacă vreţi ceva mai simplu, replici de agăţat.
Alarmant este că politica OTV-ului e considerată în continuare doar un kitsch inofensiv, o metodă "haioasă" de-a arde gazul şi nu este analizată la adevărata ei dimensiune, aceea a unui flagel. La 20 de ani de la căderea comunismului, să mai aduci în discuţie subiecte precum "credeţi că poporul şi Partidul Poporului vor putea prelua puterea?" ar trebui să ne ridice părul pe mâini, însă totul pare a se rezuma doar la obştescul "fugi, mă, de-aici!".
Şi o scurtă întâmplare: zilele trecute, ajungând la poştă pentru a ridica un colet, am dat peste o bătrânică sfrijită, de vreo 80 de ani, care ţinea în mână un plic mare. Bătrânica mi-a spus: "Tinere, poţi să-mi scrii şi mie pe plic?". I-am scris pe plic adresa pe care mi-a dictat-o. Voia să se înscrie în Partidul Poporului. Când am întrebat-o de ce vrea să facă aşa ceva, mi-a răspuns cu patimă, ştergându-se cu batista la gură: "Pentru că domnu' Dan o să le dea în cap la bogaţi, o să le dea foc la case şi-o să le ia averile". Dragi cetăţeni pre-'89, vă sună cunoscut? E Poporul!
