Ştiu, este tentant să fluturi stindardul naţionalismului prost înţeles, să te baţi cu pumnul în pieptu-ţi de român – dar ce zic eu român, de dac, nu altceva! – să îi plângi de milă - „ţărişoara noastră, cum este ea suptă şi prădată de străini, cum este ea bogată, dar nelăsată să se dezvolte, cum este ea exploatată de multinaţionale, cum ne-am dat noi petrolul altora, cum ne aduc hipermarketurile alimentele străinilor, şi alea proaste, şi ni le bagă pe gât, ar trebui să naţionalizăm totul, să nu-i lăsăm pe străini să-şi umple buzunarele cu profitul pe care trebuia să-l aibă statul” etc...
Vi se par cunoscute aceste idei, nu? Şi, culmea, unele dintre acestea sunt vehiculate nu doar de nostalgicii dictaturii comuniste, ci chiar de unii oficiali ai statului român, social-democraţi cărora le place să cocheteze cu naţionalisme de-astea de doi bani, doar pentru a atrage nişte simpatizanţi şi nişte voturi, de la oamenii care chiar gândesc aşa, neadaptaţi vremurilor.
Dacă totuşi cineva crede că susţinerea şi mai ales punerea în practică a unor asemenea idei ar fi un lucru benefic pentru ţară, există un exemplu foarte actual, din care se poate învăţa ceva: Venezuela. Ştiu, nu se prea vorbeşte despre Venezuela la televizor, cu atât mai mult la televiziunile penalilor, tocmai de aceea voi încerca o scurtă prezentare a situaţiei.
Venezuela, spre deosebire de România, chiar are rezerve de petrol. Este, de fapt, ţara cu cele mai mari rezerve de petrol din lume, deţinând cam 18% din totalul de ţiţei descoperit în subsolul Terrei. Cu această adevărată comoară, statului i-a fost foarte uşor să promoveze politici sociale în masă şi ajutoare sociale gârlă - practic, ţara se susţinea din petrol -, iar populaţiei i-a venit foarte simplu să susţină o guvernare socialistă şi să convieţuiască implicit cu o oarecare dictatură - întâi cea a lui Hugo Chavez, apoi a lui Maduro, actualul preşedinte.
Tot aşa, guvernanţilor venezueleni li s-a părut că firmele străine câştigă prea mult din petrolul ţării, aşa că s-au gândit să naţionalizeze industria petrolieră. Cât timp preţul petrolului a fost mare, totul a fost bine şi frumos. Doar că, de câţiva ani, petrolul s-a ieftinit drastic la nivel mondial, prin urmare au scăzut şi veniturile statului venezuelean. Evident, la fel de drastic. Şi, evident, au scăzut şi veniturile populaţiei. Venezuela ar fi vrut să extragă mai mult petrol, că doar are de unde, dar şi-a dat seama că nu are tehnologia necesară pentru asta. Deh, tehnologia e scumpă şi a dispărut odată cu naţionalizarea. Aşa s-a trezit bogata ţară Venezuela că stă cu curul pe o comoară la care nu are acces aşa cum şi-ar dori şi că, de fapt, sărăceşte. Şi de aici au început toate problemele: moneda naţională s-a devalorizat într-un ritm ameţitor – practic de câteva mii de ori, banii populaţiei au devenit fără valoare, alimentele au început să se găsească tot mai greu, iar ca măsură economică, statul venezuelean s-a gândit să naţionalizeze şi comerţul. Evident, situaţia a degenerat, iar produsele de toate felurile au început să dispară de pe piaţă. S-a ajuns ca, de vreo doi ani încoace, în Venezuela să nu se mai găsească aproape nimic – nici mâncare, nici produse de primă necesitate, nici măcar curent electric. În Venezuela, în prezent, populaţia este disperată, înfometată, terminată. Bogatul stat sud-american a ajuns unul dintre cele mai sărace, în care chiar se moare efectiv de foame! Culmea, statul venezuelean ajunsese în situaţia în care nu mai avea bani nici măcar pentru a tipări alţi bani!
Cine se face vinovat de această situaţie, în viziunea guvernării socialiste? Simplu: străinii, în frunte cu americanii, „agenturili”, ONU, NATO, opoziţia, toată lumea, numai guvernul socialist nu.
Venezuela este un caz care ar trebui studiat în şcoli. Este exemplul actual şi concret despre cum poate să distrugă o ţară populismul deşănţat, naţionalismul prost înţeles, socialismul, pomenile de la stat, intervenţia brutală a statului în economie, politicianismul de doi bani şi, evident, veşnica prostie omenească.
