Într-o lume plină de haos şi incertitudine, în care corupţia şi infracţionalitatea colcăie la tot pasul, iar crimele şi violurile ţin prima pagină a ziarelor, a scrie despre cultură, fie că este vorba de literatură, teatru, muzică, artă plastică, educaţie sau istorie, este sinucidere curată pentru un gazetar.
Şi totuşi, în această sarabandă a valorilor, striviţi de tăvălugul unor vremuri agitate şi puşi la colţ pe cojile de nuci ale unei societăţi mercantile, trăiesc şi OAMENI DE CULTURĂ care scriu atât cât se mai poate scrie în istoria acestui neam. Oameni despre care ar trebui să vorbim, dar vorbim în şoaptă sau pe reţelele de socializare, oameni pe care ar trebui să îi facem cunoscuţi celor de lângă noi sau tinerei generaţii, dar nu avem timp şi spaţiu...
Fie că sunt scriitori, poeţi, muzicieni sau interpreţi, actori, pictori sau sculptori, artiştii sunt plămădiţi din praf de stele şi, atât timp cât încă îi mai avem printre noi, ar trebui să ne plecăm genunchii şi să ne înclinăm fruntea în faţa acestor semănători de artă şi frumuseţe, care ne oferă clipe de bucurie din clipele lor.
Spun acest lucru la câteva zile după ce am participat la un eveniment memorabil, unic în viaţă pentru muritorii de rând: redenumirea unei şcoli cu numele unui fiu al satului. Este vorba despre Şcoala gimnazială din comuna Măraşu, care a primit numele scriitorului Nicolae Grigore Mărşanu, poetul fluviului, al bălţilor şi al Insulei. Poetul care, la rândul său, a adăugat numele satului în care s-a născut la numele său şi l-a purtat pe Corabia de fosfor, în Umbra fluviului sau prin Poeme desfrânate, în toate cele 26 de volume apărute până acum. Poetul care, la întâlnirea cu elevii şcolii care de acum îi poartă numele, le-a oferit o adevărată lecţie de viaţă. O lecţie de viaţă pentru oamenii Insulei, valabilă pentru toţi românii: lecţia de supravieţuire.
Trăitori între apele tumultuoase ale vieţii, toţi suntem oamenii Insulei şi fiecare dintre noi este Puiul vidrei, ca într-un ... poem de joi.
Dar ei, artiştii, oamenii care plantează iubirea de frumos şi ne remodelează existenţa, trăiesc în beatitudinea lacrimii, pe ţărmul unui punct de sprijin.
Oricum, nu despre laboratoarele de vise ar trebui să vorbesc. A scrie în aceste vremuri despre cultură, fie că este vorba de poezie, proză, teatru, muzică, artă plastică, este, repet, sinucidere curată pentru un gazetar.
Cert este că, de Sfântul Dumitru, Primăria, şcoala şi localnicii din Măraşu au ştiut să-şi sărbătorească fiul satului, iar Poetul fluviului a scris încă o pagină de supravieţuire pentru oamenii Insulei şi pentru insula din noi.
