Litoralul românesc n-a fost niciodată pentru toți. Dar pentru atât de puțini ca anul acesta, nu cred că a mai fost vreodată. Victime ale propriei infatuări, astăzi, proprietarii de hoteluri și de pensiuni, de terase, de locuri de agrement ori servicii conexe se plâng de mama focului că îi paște falimentul și cer cu insistență guvernului măsuri de sprijin. E dreptul lor, și să ceară, și să primească. Dar...
În toată povestea aceasta cu turismul românesc,în general, și cel de la malul mării,în special, a existat întotdeauna un mare dar. Nu știu cine îi sfătuiește, nu știu pe ce experiențe, principii și valori, dorințe și idealuri își construiesc ei planurile de business, dar, din afară, oamenii aceștia par rupți complet de realitate. Împietriți în niște mentalități arhaice, când vine vorba de investiții și servicii, se aruncă dincolo de Calea Lactee atunci când vorbesc despre proiecte viitoare, despre modernizări, despre cum vor ei să se extindă și spre ce public țintă să se îndrepte, despre cum ar cuceri ei lumea, dacă statul...
Efectiv îmi vine să vărs de fiecare dată când îi aud cum se dau de ceasul morții că guvernul trebuie să îi sprijine să ajungă la standarde occidentale, pentru că doar turiștii străini îi pot scoate din haznaua în care de bunăvoie se tot afundă de atâția ani. Tipic românește: n-ai izmene, dar ceri să-ți acopere altcineva goliciunea cu indispensabili. Și, eventual, pe bustul gol, duhnind de transpirație, să-ți atârne un lanț gros de aur.
Cere-i statului să modernizeze infrastructura, să amenajeze parcuri și locuri de promenadă, să-ți ofere facilități în extrasezon... sunt o groază de chestii pe care statul român ar trebui să le facă în beneficiul tău, nu eterna placă, reduceri de taxe și impozite. Ca să ce? În 30 de ani n-ai fost în stare să schimbi un pat...
Litoralul românesc n-a fost niciodată pentru toți. Dintotdeauna a fost scump, și nu doar pentru români, prin comparație cu salariile noastre, ci pentru orice turist prin comparație cu ceea ce poate el, ca zonă, să ofere. Sau, mai degrabă, cu ceea ce este el lăsat să ofere. De aceea, turiștii străini nu s-au înghesuit niciodată. Clientul fidel al litoralului nostru a fost dintotdeauna românul angajat într-o companie/instituție care i-a acoperit o parte din costuri prin sindicat, ori cel de condiție medie, dar care,în ultimii ani, mai degrabă, l-a ales ca destinație de weekend. Când poți să te bucuri pe de-a-ntregul de un concediu, cu bani mult mai puțini, pe malul altei mări, de ce te-ai împiedica pe trotuarele stațiunilor de la Marea Neagră!?
Anul acesta însă, pare că s-a așezat și ultima bomboană pe colivă. Și e de înțeles, când 3 nopți de cazare la un hotel de 3 stele, pentru o familie cu un copil depășește salariul minim pe economie... Iar de banii aceștia primești o cămăruță vai mama ei și, de cele mai multe ori, o sictireală și-o acreală ce-ți taie tot elanul. De fapt, asta e marea dramă a litoralului românesc,în timp ce turistul român a evoluat, a văzut că se poate mult mai bine în altă parte, hotelierul român a rămas fidel vechii mentalități: las-o, bă, că merge așa!
