Şi eu vin dintr-un oraş, Pisa, care se ridică pe malul unui fluviu. E drept, nu la fel de mare ca Dunărea. Şi pentru că îmi place foarte mult, vin periodic la Brăila.
Trebuie să spun că primul meu contact cu România s-a întâmplat în condiţii deosebite. Nu am venit niciodată ca turist, pentru că a face turism nu este pentru mine. Mă gândesc mereu că a fi turist înseamnă a călători fără a înţelege mai nimic din locurile prin care treci şi, mai cu seamă, din spiritul locuitorilor de acolo, fiindcă nu împărtăşeşti nimic din viaţa ta cu ei. De asemenea, nu am folosit niciodată căile clasice şi drumurile netezite ale instituţiilor oficiale.
Prima ciocnire cu România am avut-o cu băieţii şi fetele din centrele de plasament şi cu copiii străzii, care m-au învăţat să înţeleg limba voastră şi să iubesc muzica lor. A fost şocant, dar foarte instructiv pentru că am cunoscut ţara voastră privind-o cu ochii plini de suferinţă şi, înainte de toate, cu ochii frumoşilor voştri copii. Am început să văd România de jos de tot.
Şi am văzut multe locuri, multe oraşe şi sate şi am cunoscut multe persoane în România, cum şi mulţi români în Italia. Trebuie să admit că Brăila îmi place foarte mult. Iubesc ospitalitatea locuitorilor săi, fascinaţia sa vag decadentă, dezordonata multietnicitate, semnele evidente ale istoriei sale, peisajele Dunării, sunetele sale, culorile sale, vorbele sale care au farmec chiar şi în acele cartiere periferice. Când nu lucrez cu copiii şi educatorii din centrul de zi îmi place să colind oraşul, să intru în cofetăriile, barurile şi chiar în bisericile sale, deşi nu sunt tocmai o persoană religioasă. Mă amestec cu locuitorii Brăilei, privesc rutina lor zilnică, vorbesc cu ei. Cunosc un pic problemele sociale ale Brăilei şi, din cauza angajamentului meu, sunt în relaţie strânsă cu multe familii sărace care îşi duc traiul cu bani puţini, în case nesigure. Ştiu micile lor bucurii ori distracţiile copiilor lor. Văd şi multe lucruri negative, la fel cum le văd şi în oraşul meu, în ţara mea. Şi nu vreau să judec nicicum.
Mă limitez la a observa şi, cu umilinţă, caut să înţeleg. De exemplu, îmi place foarte mult zona istorică a Brăilei, dar mă doare inima când văd case şi reşedinţe frumoase lăsate deseori în neglijenţă, atacate parcă de degradarea specifică suburbiilor. Nu-mi place să văd copii care cerşesc pe stradă ori persoane căutând prin gunoi. Nu-mi place discriminarea subtilă de care are parte populaţia de origine romă, deşi recunosc că nu este uşor să ai o relaţie cu ei. Nu-mi place când cei bolnavi sunt abandonaţi. Nu-mi place să văd oameni beţi şi felul în care aceştia îşi tratează femeile şi copiii. Înţeleg că multe persoane au probleme materiale grele şi nu ştiu cum să le rezolve, înţeleg că au auzit multe promisiuni de îmbunătăţire care nu au fost respectate. Din păcate, nu pot face nimic pentru ei, pentru aceşti oameni ori pentru femeia care m-a privit stins şi fără speranţă.
Deseori ni se face frică. Însă nu pot decât să spun: nu vă lăsaţi, nu părăsiţi speranţa. Viaţa e grea şi complicată, dar priviţi-vă copiii, zâmbiţi-le, jucaţi-vă cu ei. Ei sunt comoara voastră. Aveţi grijă de mediul vostru şi de cultura voastră care este mare şi are o istorie veche. Şi priviţi mai puţin la noi, occidentalii, ca la un exemplu. Nu imitaţi smintitul nostru mod de viaţă, modelul nostru autodistructiv, frica noastră de ceea ce este diferit. Aveţi grijă de familiile voastre şi de oraşul vostru care are multe resurse culturale şi economice. Nu le distrugeţi pentru a urmări un vis care şi pentru noi, occidentalii, este, de fapt, un coşmar.
Priviţi la ziua de mâine cu încredere, dar priviţi înainte de toate în voi. Acolo, înăuntru, se face revoluţia adevărată. Construiţi o cultură a ospitalităţii care să atragă un turism de calitate, fiindcă frumuseţile voastre pot fi apreciate şi o sută de ani de acum încolo. Munciţi pentru a valorifica frumosul vostru fluviu (mă întreb, de exemplu, de ce nu este un serviciu de ambarcaţiuni turistice între Brăila şi Tulcea sau între Brăila şi Marea Neagră?). Fără toate astea la Brăila vor veni doar italienii care vor numai să vă împuşte păsările.
Sper ca vorbele mele să nu fie interpretate ca un act de înfumurare, ci ca un semn de prietenie către Brăila şi cetăţenii săi, care m-au primit mereu bine în ciuda acestor timpuri grele şi nedrepte pe care le trăim toţi. Vă doresc un an bun tuturor!
* Marcello Cella este un jurnalist italian, membru în organizaţia nonguvernamentală Medici Volontari Italiani din Milano care sprijină fundaţia românească "Inimă pentru inimă" în gestionarea centrului de zi din Brăila.
