Astăzi la modă este Londra şi mai puţin Parisul sau Viena, iar eu însămi îmi fac bagajele şi sunt la câteva zile distanţă de viaţa mea de studentă în Marea Britanie. Nu vreau să explic de ce am ales să plec, de ce am renunţat să lupt în propria ţară. Motivele le ştim foarte bine cu toţii, se vehiculează în presă de ani de zile, în ultimul timp din ce în ce mai insistent. Eu însămi m-am explicat în vreo două editoriale.
Acest text reprezintă, însă, doar felul meu de a-mi lua rămas bun de la un oraş în viaţa căruia am pus la bătaie o gamă variată de sentimente (de la revoltă, indingnare şi până la bucurie) şi de la un popor la care am crezut că pot schimba ceva, până când mi-a dat în cap cu ciocanul scârbei şi al dezamăgirii.
Sunt realistă. Nu mă aştept să cobor din avion şi străzile să fie pavate cu marmură, casele să fie încrustate cu diamante şi rubine, la intrarea Palatului Buckingham să se dea lingouri de aur vizitatorilor, iar pe Tamisa să curgă lapte şi miere. Totuşi, nu mă aştept nici la cocalarii care sparg seminţe la colţul blocului, nici la interlopii de cartier cu zgărzi de aur la gât, care taie şi spânzură în Brăila. Nu mă aştept să fiu înjurată pentru că nu sunt îmbracată ca o piţipoancă de doi lei, strălucind de paiete, cu şuncile pe afară sau pentru că port o eşarfă sau o pălărie. Nu mă aştept nici ca prietenii mei cu părul lung să fie luaţi la bătaie, doar pentru că au îndrăznit să nu se conformeze imaginii din mintea şmecheraşului cu burta pe afară, care rânjeşte tâmp, alături de "tovarăşii" lui pe bulevard. Nici nu mă aştept să citesc în ziarele locale despre motociclişti bătuţi de şeful Jandarmeriei, despre politicieni semianalfabeţi, care nu fac diferenţa dintre propria ogradă şi judeţul pe care se presupune că-l conduc, despre instituţii de cultură conduse de tot felul de incompetenţi, foşti ingineri, care nici măcar nu înţeleg sensul cuvântului "cultură", despre scandaluri în teatru cauzate prin manevre politice. Nici nu mă aştept ca funcţionarii publici să mă trateze cu nesimţire şi superioritate sau ca barmanii şi chelnerii să-mi vorbească de parcă am venit la cerşit. Nici nu mă aştept să văd cum persoanele cu handicap sunt ignorate, trimise undeva în afara societăţii, ca în Sparta Antică, unde nou-născuţii cu handicap erau omorâţi, nefiind de niciun folos comunităţii. Nu mă aştept la niciunul dintre aceste aspecte şi sigur nu-mi va fi dor să trăiesc în mijlocul lor. Însă, cum nu mă aştept să regăsesc paradisul pierdut, ştiu şi ceea ce-mi va lipsi, de ce îmi va fi dor: de acei câţiva oameni adevăraţi, pe care i-am întâlnit şi care mi-au schimbat viaţa, dar care se găsesc din ce în ce mai rar în această lume mistuită în ambiţii şi pretenţii, de discuţiile pe care le-am avut cu ei, de vremea însorită, de locurile în care am crescut şi unde las o parte din mine. Aş fi vrut ca mărimea paragrafelor să fie diferită, să găsesc mult mai multe lucruri de care o să-mi fie dor. Însă, încercarea mea de echilibru a eşuat, pentru că dacă ar fi existat, cu siguranţă acest text nu şi-ar mai fi avut rostul, pentru că nu ar fi fost nevoie să spun "la revedere" nimănui.
