Scriu rândurile acestea miercuri, 1 DECEMBRIE. Voi le veți citi abia mâine, și e mai bine așa. Ieșiți de sub euforia momentului și patosul disursurilor oficiale, poate vom fi mai limpezi în gândire și ne vom acorda mai mult răgaz pentru a trece dincolo de tot ce s-a spus și s-a scris azi.
La televizor sunt deja imagini de la Arcul de Triumf. Se aude Imnul. Inima deja îmi bate mai repede, n-am reușit niciodată să îmi controlez emoțiile în astfel de clipe. Facebook-ul e sufocat de masaje pline de patos și imagini tricolore. Chiar e o atmosferă de sărbătoare. Și așa și trebuie să fie. Doar că... Oricât m-aș strădui, eu una simt doar pe jumătate bucuria de astăzi. Un soi de durere mă împiedică să fiu 100% conectată cu evenimentul. S-au întâmplat prea multe în ultimul an, prea grele în ultimele luni. Nu știu cum să spun direct ce mă macină, sau ar fi prea multe de spus. Așa că am să vă povestesc ceva - cine va dori să înțeleagă va înțelege.
Am ales o poveste din mediul virtual, pentru că online-ul, deși e cea mai bună gazdă pentru toate emulațiile noastre (nu doar patriotice), este și cel mai riscant loc - de oriunde poate apărea ceva sau cineva care să smulgă masca fățărniciei. Aparent, povestea nu are nicio legătură cu 1 DECEMBRIE, dar spune multe despre noi, despre felul nostru de a fi, modul în care trăim, simțim și ne exprimăm sentimentele.
Zilele trecute, mi-a atras atenția pe Facebook o postare. O doamnă, la interval de doar câteva zile, a postat mai multe fotografii. Toate imaginile erau dintr-o curte de la țară și în toate îmbrățișa sau privea tandru o bătrânică. ”La mulți ani, mămăiuca! Te iubesc nespus”, acesta era mesajul, cu explicația că, într-un interval de doar câteva zile, bătrâna își serba și ziua de naștere și onomastica. Zeci de comentarii au îmbogățit fiecare postare, s-a creat cumva un iureș pe pagina doamnei, mai mulți comentatori însoțindu-și urările cu propriile fotografii și mesaje duioase către bunici sau părinți rămași undeva într-un sat din România. Apoi, dintr-o dată, tăcere. Un comentariu a rupt vraja: ”Știu că o iubești, că îi trimiți bani, că acum 3 ani chiar i-ai făcut rost de niște medicamente rare, dar mai știu și că de atunci n-ai mai fost la ea, nici n-ai mai sunat. Și se usucă de dorul tău!”.
Cam așa simt eu și uraganul acesta de mesaje postate de 1 DCEMBRIE, care mustesc de iubire de țară, dar care, faptic, se împiedică în jumătățile de măsură.
Fiecare dintre noi, categoric, nutrește sentimente înduioșătoare sau înălțătoare, fiecare dintre noi face ceva pentru țara asta, în felul și după puterea lui. Cumva, chiar și prin simpla achitare a taxelor și impozitelor, avem grijă să aibă un minim de confort. Dar prea puțini trec mai departe de asta. Iubirea aceea pură, totală și concretă, lipsește din comportamentul și sentimentele multora dintre noi. Altfel, i-am îngriji munții, pădurile și apele, i-am înfrumuseța orașele și satele, i-am ocroti deplin copiii, tinerii și bătrânii. Am ține-o sănătoasă și educată și, mai presus de toate aceasta, i-am pune averea și destinul în mâna celor mai destepți, cinstiți, gospodari și patrioți dintre noi. Degeaba ne etalăm toată iubirea asta în online... nici România, nici bunica Stela nu au conturi pe Facebook. Au însă o poartă din fața căreia oamenii dragi și veștile bune sunt tot mai greu de așteptat.
La mulți ani, România! Iartă-ne că te ”sunăm” atât de rar!
