Nici că se putea ivi un prilej mai bun de a vorbi despre Brăila, de a-i evoca destinul – au și orașele un destin al lor! – de a medita la formele ei de identitate într-o vreme în care tăvălugul globalizării care ne cotrobăie viețile duce la anularea oricărei forme de unicitate!...
Ocazional noi vorbim despre ea. În rest, mereu vorbește ea despre noi. Și o face bine. Nu este un oraș oglinda firească, multiplicată a firii locuitorilor ei?
La 650 de ani de la prima atestare documentară, Brăila este unul din cele mai vechi orașe românești. Într-un document din 20 ianuarie 1368 emis de Vladislav, Voievodul Țării Românești și ban de Severin (Vlaicu Vodă) se dau înlesniri negustorilor din Brașov ce „purced cu mărfurile lor pe pomenita cale a Brăilei”. Documentul original este scris pe pergament (1838,5) și are pecete atârnată din ceară albă, adică este întărit cu „puterea peceții noastre celei mari”, cum scrie voievodul în scrisoare.
Situată în nord-estul Valahiei, Brăila a fost cel mai mare port al Țării Românești la Dunăre. Prin acest port țara s-a legat de lume. Doar geografic și în aparență Brăila este un oraș de margine, de fapt, Brăila este , cum o numea N. Iorga, în urmă cu aproape un veac, „maica Țării Românești”. Oricât de hiperbolizantă ar fi metafora marelui istoric, ea spune un adevăr care nu poate fi ignorat.
Situarea ei la mal de Dunăre maritimă, în fața Dobrogei și în preajma Bălții Brăilei, la doi pași de Siretul care este granița de sud a Moldovei cu Țara Românească, în vecinătatea unui blând rival, Galați – portul cel mare al Moldovei – i-a adus Brăilei și noroc și nenoroc în istorie.
I-a adus nenoroc pentru că a fost, datorită bogățiilor ei, râvnită, jefuită, arsă, ocupată, bănuită de ticăloșii și trădări, trecută prin foc și sabie. Ștefan cel Mare a privit de pe dealul Barboșilor cum târgul de pescari arde până în temelii, la 27 februarie 1470, iar Mihai Viteazul a jefuit-o și, se zice, a plecat din Brăila cu un milion de galbeni…
Cel mai tragic eveniment din istoria orașului are loc în perioada 1538-1540 când Suleiman Magnificul își fixează pe malul stâng al Dunării trei raiale: Turnu, Giurgiu și Brăila, căreia îi dă numele Ibrail. Vreme de aproape trei secole Brăila a fost cea mai mare și mai importantă raia, cetate militară cu regim militar, cu un teritoriu în jur, pe o rază de 20-25 de km, cuprinzând câteva zeci de sate, unele dispărute, altele existente și azi.
Memoria orașului a suferit această cezură otomană. A fost ruptură și continuitate. Fără îndoială, cele trei veacuri, până la 1828-1829, au marcat firea românilor din această parte de țară. Sub iatagan s-a gândit și s-a făptuit oarecum altfel decât în târgurile și satele de oameni liberi din Valahia Mare.
Pacea de la Adrianopol i-a adus noroc. Brăila este eliberată de sub turci, cetatea a fost dărâmată cu o furie explicată prin secolele de așteptare a momentului prielnic. Brăila devine oraș liber, port mare la Dunăre, oraș comercial care cunoaște o dezvoltare formidabilă – este unul din cele mai dinamice orașe ale Țării Românești. Vreme de un veac portul a fost inima orașului. Cine urmărește statisticile oferite de viața economică a portului rămâne uimit : peste 9000 de vapoare și corăbii descărcau și încărcau anual mărfuri în portul Brăila.
Se impune acum primul mit care guvernează istoria Brăilei: mitul păsării Phoenix. După secole de restriște, cu o energie ieșită din acumulări grele și lungi, orașul renaște spectaculos din propria cenușă.
Nu doar raiaua a amprentat viața orașului. După Adrianopol fel de fel de balcanici întreprinzători vin la Brăila să se căpătuiască. Cei mai mulți fugeau din pașalâcurile de la sud de Dunăre și găseau aici libertatea întreprinzătorilor și prosperitatea afacerilor. De asemenea mulți greci veneau pentru dezvoltarea comerțului. Pentru ei, dar și pentru bulgari, evrei, armeni, albanezi, aromâni, Brăila a fost El Dorado.
Brăila a devenit un cosmopolis cu o chimie originală și dinamică, fără pereche în România. Piesa „Tache, Ianke și Cadâr”, scrisă de Victor Ion Popa și jucată în 1932 ar fi trebuit să fie dedicată spiritului Brăilei. Acesta este al doilea mit hrănitor din istoria orașului.
Cosmopolisului brăilean – în fond, un arhipelag de insule sudice mândre în singurătatea lor etnică – i s-a adăugat după 1830 un element extrem de puternic și vital: valul de mocani transilvăneni, care au întrerupt transhumanța lor milenară și au rămas cu marile lor turme pe malurile Dunării pe pământuri libere și mănoase. O rasă viguroasă care a compensat mentalitatea valahă de sub iatagan. Au întemeiat sate, au început să practice agricultura, în câțiva ani și aici s-a împlinit mitul biblic: Cain l-a ucis pe Abel…
Și s-a întemeiat al treilea mit: cel identitar. Invit cititorii acestui text să urmărească arborele genealogic al primilor douăzeci de mari personalități prin care Brăila sporește patrimoniul național în domeniul culturii și științei. Nu vor găsi decât urmași de greci, evrei, armeni, bulgari și mai ales urmași la a treia sau a patra generație de mocani transilvăneni. Fără excepție.
Acestor matrici li s-a sporit și amplificat puterea prin impactul major pe care l-a avut, în 1863 hotărârea ministrului Instrucției Publice, D. Bolintineanu, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, de a întemeia un liceu real la Brăila, care va deveni Colegiul Național „Nicolae Bălcescu”.
Și de atunci, în mentalul public s-a fixat ca un refren, fie înțeles, fie neînțeles, dar frecvent folosit: Brăila a dat… A dat pentru patrimoniul național o zestre fabuloasă și a păstrat puțin pentru sine. Și acesta este al patrulea mit, cel cultural și aș adăuga, jertfelnic.
Și azi Brăila este cel mai oriental oraș din România, după București. Se pot decela engramele orientale după o simplă lectură, fie ea și sumară a operelor marilor prozatori, dramaturgi și poeți cu rădăcini brăilene. Există o fatalitate a creației: cine creează, creează specific. Toți au o vână orientală fie explicită, fie subtil metamorfozată. Balcanismul literar este jugulara operelor scriitorilor brăileni. Cu mitul creației, al cincilea mit hrănitor al Brăilei închidem seria amprentei noastre specifice în spațiul cultural al istoriei române.
…În urmă cu o sută de ani, Brăila era sub neagra ocupație germană care va dura până în pragul iernii anului 1918. Deși se cunoștea documentul de atestare al lui Vlaicu Vodă, numai de aniversare nu le ardea brăilenilor sub ocupație.
În 1968, la 600 de ani, Brăila este surprinsă într-un alt moment. Rămasă inițial în cadrul județului Galați, Brăila a avut curajul să-și apere identitatea. Cele 35.000 de scrisori trimise C.C. al P.C.R. l-au făcut pe N. Ceaușescu să arate mărinimie și luciditate ˗ deși într-o vizită „de lucru” din 1967 îi numise pe brăileni „neam de căruțași” ˗ și să repare greșeala. În fond, Brăila și „ținutul” ei erau recunoscute încă de Ștefan cel Mare, pe la 1480…
Brăila câștigă, devine județ și sărbătorirea celor 600 de ani are loc spre primăvară. Nostalgicii își amintesc de evenimentele făcute cu o anumită grandoare binemeritată. Atunci, în miezul anilor comuniști Brăila trăia un moment de schimbare de paradigmă istorică, trăia un vis de mărire, se industrializa frenetic, întorcând spatele Dunării…
Acum, la 650 de ani, Brăila pare cu puterile împuținate. Trebuie acceptat acest moment al adevărului, ca semn de sănătate a spiritului. Ceva din energiile ei vitale sunt pierdute. Nu mai livrăm pentru export nici rulouri de compresor, nici celofibră, nici legume conservate, nici cereale. Exportăm aur cenușiu și brațe de muncă. Și o facem cu o bucurie și o mândrie de neînțeles.
Mi-ar fi plăcut să formulez, după Lucian Boia: „De ce e Brăila altfel?”. Nu știu dacă chiar e „altfel”. În mod cert e atipică. În primul rând este egală cu sine. Ea este în căutare. Își caută matca ei veche, istorică. Ridicată de „un neam de oameni” (N. Ionescu), azi observăm că acel neam s-a retras din istorie și noi avem doar memoria energiilor lui.
P.S. Mâine, 20 ianuarie, autoritățile locale dau start manifestărilor închinate sărbătoririi a 650 de ani de ani de atestare documentară.
Astăzi, noi dăm strat unei noi serii - Brăila 650. O serie jubiliară, ce va cuprinde o suită de articole ce vor aduce sau readuce în memoria publică povești, destine și crâmpeie din Brăila noastră de altădată. Găsiți-vă răgaz și citiți-le, căci, întorcându-mă la Iorga, ”Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”.
