Scriu acest editorial la ceas aniversar, când România sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri. O sărbătoare a românilor adevăraţi, plecaţi din toate colţurile ţării şi ale lumii pentru a fi împreună la Alba Iulia, aducând astfel un omagiu celor care, la 1 Decembrie 1918, au înfăptuit visul de veacuri al acestui popor. Am urmărit în faţa televizorului pelerinajul românilor de peste Prut, miile de moţi care au coborât cu steaguri tricolore în cetatea Alba, ardelenii, moldovenii, muntenii, oltenii sau bănăţenii în costume tradiţionale, copii care ştiu să cânte româneşte, bătrâni de o vârstă cu ŢARA, mândri că sunt români. O mândrie sinceră, izvorâtă din iubirea de neam şi de ţară, umbrită însă de vremurile pe care le trăim şi de politicienii care ne conduc. La ceas aniversar, când românii sărbătoresc Marea Unire, România este cea mai săracă ţară din Europa şi este condusă de o clică de infractori. Secătuiţi de nevoi şi dornici de o viaţă mai bună şi de un trai decent, milioane de români au fugit din ţară, iar cei care am rămas aici şi nu facem parte din lumea infractorilor ne confruntăm cu o sărăcie cruntă, cu o viaţă plină de datorii şi cu grija zilei de mâine. Privim neputincioşi cum se prăbuşesc în jurul nostru clădiri, oraşe şi sate, asistăm la cea mai sumbră perioadă din istoria românilor şi la analfabetizarea populaţiei, la mizeria din spitale şi la continua criză prin care trece România postdecembristă, condusă mereu de politicieni incompetenţi şi dornici de îmbogăţire. La marginea unei Europe prospere, România se scufundă an de an în sate cu uliţe desfundate, cu şcoli la zeci de kilometri şi fără cabinete medicale, din care adevăraţii patrioţi au plecat pe jos, călare, sau în căruţe, cu tricolorul în mână, la marea sărbătoare de la Alba Iulia. Îmi iubesc ţara, dar nu pot spune că sunt mândră de ce se întâmplă. Mă revoltă faptul că nu pot schimba viitorul copiilor ei şi nu pot opri maşinăria de distrugere a românismului din noi. Nu pot să fiu mândră pentru distrugerea economiei, a educaţiei, a cercetării, pentru un sistem de sănătate în care mor copii nevinovaţi şi bolnavii zac în saloane insalubre. Nu pot să fiu mândră când bătrânii mor singuri în casă, săgetaţi de frig sau când copiii cerşesc o bucată de pâine la uşa unor biserici sau la poarta Catedralei Neamului...Un neam oropsit şi bătut de soartă, un neam fără speranţe, cu politicieni care îşi uită zi de zi istoria, dar încearcă o resuscitare la o sută de ani, prin discursuri pompoase, dar reci. M-am bucurat de paradele militare, de beculeţele multicolore care au împânzit oraşul şi toată ţara, de programele cultural-artistice şi de târgurile meşteşugarilor, de atmosfera de sărbătoare la ceas aniversar. Dar nu pot îndura umilinţa ca jandarmii, cei care, pe 10 august, ne-au călcat în picioare, cei care, din ordinul lui Liviu Dragnea, sau al lui Carmen Dan, nici nu mai are importanţă, cei care ne-au gazat copiii şi le au dat cu spray-uri lacrimogene în ochi, în Piaţa Victoriei, să poarte acum tricolorul pe sub Arcul de Triumf sau oriunde în ţară... În Brăila există elevi olimpici, copii şi tineri talentaţi şi medaliaţi, cu care ne mândrim, actori, scriitori, pictori, sportivi, oameni de cultură şi mulţi alţi oameni de onoare care, în opinia mea, ar fi putut flutura tricolorul la Centenarul Marii Uniri şi l-ar fi purtat pe Calea Călăraşilor în ropote de aplauze. Din respect pentru cei care am fost acolo şi pentru Ţară, NU jandarmii ar fi trebuit să ne fluture tricolorul pe sub nas. Cel puţin acum, în acest an aniversar, când victimele lor încă mai suferă prin saloanele insalubre ale spitalelor din ţară.
