Zilele trecute, am primit un telefon care m-a bucurat nespus. Era o elevă care participase la una dintre întâlnirile Bookland unde fusesem speaker în urmă cu 3 ani.
”Cati, sunt extrem de fericită! Am intrat la Medicină și asta ție ți-o datorez! Nu am cuvinte să îți mulțumesc! Altfel, peste câteva zile aș fi fost studentă la ASE și, deci, un om neîmplinit”.
Telefoanele de genul acesta sunt extrem de prețioase. Îți dau sens și motivație în tot ceea ce faci și te asigură că tot efortul pe care îl depui nu e în van. Chiar ești un om norocos, dacă la viața unui copil poți să așezi măcar un ciob de cărămidă, dar la locul potrivit și cu forța necesară să susțină tot edificiul de deasupra lui. E un lucru mare, care îți dă putere să mergi mai departe, indiferent de greutăți. Pentru că, nu-i așa?!, nici noi, adulții, nu suntem scutiți de piedici ori frământări.
Povestea aceasta este extrem de simplă și mi-o amintesc perfect. Fata m-a așteptat după eveniment, pentru că își dorea să vorbim un pic mai mult despre orientarea profesională. Am invitat-o a doua zi la redacție. A venit, am vorbit, apoi s-a înscris ca voluntar la acțiunile noastre și, în felul acesta, am avut ocazia să dezbatem subiectul pe toate fețele. Ea își dorea Medicină, părinții ASE, o meserie cu o perspectivă financiară mai bună, mult mai ofertantă pe piața muncii și cu un orizont de așteptare mult mai apropiat – îi spuneau întruna: ”În maxim 4 ani ești pe picioarele tale”. Niște picioare însă extrem de firave, fata nu avea nicio afinitate pentru această meserie, pur și simplu nu se vedea făcând asta pentru tot restul vieții.
Ce am făcut eu? Din punctul meu de vedere, nu prea mult, dar, iată, extrem de important. Am învățat-o doar să nu renunțe prea ușor la visul ei, să ofere părinților explicații trainice, sincere și bine argumente, și să își asume, dacă va fi nevoie, niște responsabilități. De exemplu, părinții se temeau foarte mult de latura financiară, pentru că, la Medicină, dacă nu ai bursă, costurile anuale sunt foarte mari. Și atunci, am întrebat-o dacă își poate lua angajamentul că va reuși să se mențină în vârful piramidei, pe locurile bugetate de stat. Copil de excepție, a spus ferm da, iar siguranța aceasta a contat foarte mult (drept dovadă, a intrat cu notă foarte mare, printre primii). Apoi, m-am întâlnit cu mama ei la o cafea și i-am povestit frânturi din epopeea carierei mele, exact ce le spusesem și în sală, copiilor. Adică i-am vorbit despre cât de dezorientată am fost în primii ani de după terminarea facultății, una pentru care n-am simțit nicio atracție, impusă cumva de societatea în care trăiam – pe vreme aceea, ingineria îți oferea siguranța unui loc de muncă la oraș, ceea îmi doream eu, profesoratul, ar fi însemnat automat cizme de cauciuc și o școală dintr-un sat uitat de lume (ceea ce părinții mei n-au acceptat nici în ruptul capului). Eu nu m-am împotrivit suficient, m-am lăsat dusă de val, iar asta a însemnat după aceea câțiva ani buni de căutări, un efort suplimentar considerabil pentru reconversie, pentru recuperarea timpul pierdut și, nu în ultimul rând, tot felul de furtuni emoționale, pentru că efectiv nu-mi găseam busola și rostul.
Evident, și perioada a fost critică, trecerea de la comunism la democrație a fost foarte grea pentru generația mea. Eu am avut noroc, dar și astăzi mai vorbesc cu foști colegi de facultate, care nici după atâția ani nu și-au găsit cu adevărat locul. Dar, tocmai pentru că noi am trecut prin asta, astăzi, ca părinți, ar trebui să ne-nțelegem mult mai bine copiii și să le oferim șansa de a-și decide singuri calea, profesia și viitorul.
EDITORIALUL reprezintă strict opinia autorului.
