Nu voi trasa o notă universal valabilă a intelectualului ca brand cultural trecut prin sita istoriei, ci voi explica de ce e vital pentru societatea noastră ca această aripă a intelectualităţii să nu mai fie pusă la stâlpul infamiei şi lapidată cu invective ori de câte ori intervine într-o chestiune care - culmea! - vizează tocmai siguranţa democratică a statului. Vedeţi voi, atât timp cât aceşti intelectuali vor fi trataţi ca nişte inamici publici, ca nişte ciumaţi abstracţi, care vorbesc în dodii naţionaliste, atât timp cât viziunea lor asupra actului guvernării va fi considerată, fără drept de apel, o bufonadă antiromânească, rădăcinile propagandistice ale bolşevismului ceauşist, încă adânc înfipte în mentalul colectiv post-postdecembrist, până la urmă chiar vor deveni unica raţiune de-a fi a acestui popor. În caz că încă nu vă este clar, situaţia e cu atât mai dramatică cu cât în România nu numai că în prezent din orice discuţie pare a se exclude orizontul unei conştiinţe naţionale (deci, poziţionarea pe axa istoriei ), dar reprezintă o chestiune de-a dreptul utopică să faci referire până şi la existenţa unui bob de atitudine civică (deci, primul pas spre poziţionarea pe axa istoriei ). Nimic. Un zero barat la nivel majoritar. Fără nicio exagerare. Asta se vede prin ochiul detaşării: faptul că, la ora actuală, unicul reper valabil e doar o tiranie a lipsei de reper, niciun raport unitar dincolo de sentimentul unanim al scârbei deziluzionate. De aceea consider că măcar acum, pe ultima turnantă, ar trebui să deşiraţi uriaşul ghem de provincialisme antiintelectuale pe care tot îl căraţi în braţe de 20 de ani, să renunţaţi la sfânta invidie mioritică şi ancestrala obsesie de-a nu fi umiliţi şi să înţelegeţi că polarizarea acestor intelectuali în jurul preşedintelui Traian Băsescu nu este un act de slugărnicie ori tentativa de a vă preschimba în nişte marionete ideologice, ci, fie că vreţi sau nu să acceptaţi, este dialogul firesc a două viziuni democratice. Această aripă a intelectualităţii româneşti este singura care la ora actuală, prin modelul jurnalistic pe care îl practică şi prin cursurile de bun-simţ democratic pe care vi le oferă în fiecare articol, poate rupe lanţurile amneziei iliesciene care a transformat România în ceea ce este astăzi: una dintre cele mai obscure văgăuni ale Europei. Eu zic că după două decenii de cruntă confuzie, a cam venit timpul să vă dumiriţi, nu credeţi?
Citeşte blogul lui Liviu G. STAN
