Suportul ziarelor şi televiziunii - care asigură circulaţia informaţiilor din orice direcţie către populaţie - este la fel de important ca şi cel al Parlamentului. Până acum, jumătate din mesajele transmise de comentatori şi parlamentari (în special din opoziţie) au fost la limita instigării la revoltă, fără vreo valoare utilă, în timp ce cealaltă jumătate a încercat să găsească explicaţii şi, eventual, alte soluţii. Numai că pericolul desconsiderării românilor s-ar putea întoarce taman împotriva celor care promovează mascat nesupunerea civică. Lipsa, acum, a solidarităţii, tocmai acolo unde toată lumea stă cu ochii aţintiţi, adică la vârful instituţiilor celor trei puteri ale statului, este cel mai rău lucru posibil.
Este mai mult decât evident că povara crizei o va duce tot omul de rând. Pe fondul disconfortului său la vreme de criză majoră, ar trebui sprijinit şi altfel decât cu sfaturi şi avertismente că scade consumul. De exemplu, revenirea la alimentele româneşti (pieţele sunt pline, preţurile au dat înapoi - spre deosebire de supermarketuri - şi experţii remarcă de pe acum premisele unui an bun pentru agricultura de la noi) sau la achiziţionarea mărfurilor produse în România, atâtea câte sunt şi chiar dacă uneori de calitate mai slabă, e ajutorul pe care ni-l putem da nouă înşine. Din păcate, însă, sunt făcute auzite mai tare vocile celor cărora le e dor de mineriade.
Ieşire din criză sau mineriadă?
Va funcţiona terapia de şoc? Ceva oarecum asemănător a avut loc între anii 1997-2000, dar atunci lucrurile au revenit relativ repede la starea de lâncezeală economică, iar lumea bâjbâia să găsească luminiţa de la capătul tunelului. Se pare că şi atunci, dar şi de atunci încoace, am călătorit fără bilet. Acum am ajuns la scadenţă: statul îşi întoarce buzunarele pe dos, dând de înţeles că nu are bani de pensii şi salarii. Sectorul privat - atâta cât a mai rămas din el, pentru că nimeni nu i-a băgat în seamă pe cei de aici care şi-au pierdut joburile sau au pierdut procente bune din salariu încă de anul trecut - nu poate produce în astfel de vremuri suficient cât să ducă toate cheltuielile. Sigur, multe lucruri trebuia să fie făcute mai demult. Însă acum nu mai avem timp nici să căutăm vinovaţii. Oricum, ştim cine sunt. Aceasta ar fi fost prima condiţie pentru ca România să se poată întoarce de pe marginea prăpastiei: lideri politici fermi, determinaţi să-şi rişte imaginea politică ca să câştige România. Sunt uşor de recunoscut: vorbesc limpede, fără să privească de sus şi fără să folosească ironii ieftine.
