Ceea ce credeam că este doar un vis urât, a devenit o problemă naţională, ba, aş îndrăzni să spun, mai mult decât atât. Acolo unde alţii nu au niciun dubiu, noi avem păreri. În orice neam cu puţină istorie, care a priceput ceva din lecţia răului absolut, viaţa este percepută ca valoare supremă, în timp ce la noi viaţa e subiect de polemică, târguială de gusturi, subiect de plăcere sau neplăcere. Nicio sfială în a provoca un joc "democratic" pe marginea vieţii. Ce fac câinii? Se reped şi muşcă. Păi, gata, îi omorâm. Ridicaţi mâinile. Dar cine i-a lăsat pe stradă? Cine răspunde de faptul că un câine a ajuns să muşte un om?
Tot citesc prin presă sau văd la televizor... "iubitorii de animale" protestează împotriva uciderii câinilor vagabonzi. Cum adică, domnilor şi doamnelor, "iubitori de animale"? Ce sunt ăştia, sunt oameni anormali? Au o boală, pentru că se opun unui masacru? Pe cei care nu iubesc animalele i-a numit vreodată cineva "neiubitori de animale"?
România nu ştie să-şi asume greşelile trecutului şi să le îndrepte punându-şi la bătaie fiinţa. Soluţiile conducătorilor acestui popor au fost mereu asasinatul, masacrul şi exterminarea oricărei probleme care generează inconfort şi presupune dăruire. Nu contează că, odată cu uciderea câinilor maidanezi, ceva se strâmbă iremediabil în sufletul nostru, că orice act de suprimare a vieţii presupune şi o mutilare interioară. România a impresionat lumea prin cruzime, prin lejeritatea şi ineditul cu care poate executa scurt şi cu voioşie de la generaţii întregi de copii ai străzii până la herghelii masive de cai, de la tot ce a însemnat floarea gândirii româneşti până la ţăranii simpli care au refuzat să rupă şi o floare. Nimic nu se pune la loc şi nimeni nu răspunde de nimic.
În fine! Suntem în Brăila anului 2010. Străzile sunt pline de câini fără stăpân. Primăria nu mişcă un deget. Unii se luptă pentru demararea unei soluţii care să ne redea demnitatea, care să excludă uciderea. Alţii profită din plin şi câştigă bani. Alţii fac băşcălie şi se trag şi ei în partea unde-i mulţimea mai mare. Alţii, din cine ştie ce resorturi intime, vor moarte, masacru. Nu mă sperie abulia, insensibilitatea şi dispreţul cu care - pentru a câta oară? - o instituţie a statului tratează cu dispreţ o problemă gravă. Nu mă miră nici cei care trag foloase maxime din acest târg cu viaţa. Mă înspăimântă, în schimb, cei care cer, public şi răspicat, moartea. De unde vine această ură, din ce profund gol interior?
Şi, mai întreb eu, după ce se va termina şi uciderea câinilor maidanezi, ce va mai trebui omorât pentru a umple acest gol teribil de care vorbim?
