Când a început colectivizarea, fraţii mei erau deja mărişori, dar nu într-atât cât să înţeleagă exact de ce pierdeau părinţii nopţi întregi sfătuindu-se, de ce într-o bună zi un IMS a oprit la poarta noastră şi l-au luat pe tata. Şi l-au dus, trei săptămâni a lipsit de acasă. Iar când s-a întors, nu mai era el.
Pe când se întâmplau toate astea, eu nu existam. Ba chiar, nimănui nu îi trecea prin cap că o să apar vreodată, am venit abia cu decretul. Dar le ştiu de parcă le-aş fi trăit aievea. Şi asta pentru că în serile lungi de iarnă, mama, tata, ni le repovesteau cu durere, dorind cumva să ne explice sărăcia prin care eram obligaţi să răzbim. Ţineau neapărat să ştim că nu au fost nişte puturoşi, că au fost fruntea satului, că şi-au iubit ţara şi pământul mai presus decât orice.
Când a venit după 3 săptămâni acasă, fraţii mei aproape nu l-au recunoscut, avea faţa tumefiată, îl loviseră numai în cap şi-n gură (de aici i s-a tras şi moartea - cancer sublingual): "Nu vrei să treci la CAP? Nu vrei colectivă?! Ia în bot, chiaburule! O să ne rogi tu, în curând!".
Dar nu i-a rugat. Nici măcar când fratele meu cel mai mare a terminat şapte clase şi nu a fost primit la niciun liceu. "Lasă-i, tată, o să fac o profesională, o tehnică, văd eu cum mă descurc. Nu da pământul doar pentru atât! Poate, cine ştie, cum zice bunicul, vin americanii şi scăpăm!"
Apoi, o întâmplare a zdruncinat din temelii opoziţia tatei - oricum între timp venise rândul şi următorului frate să meargă la liceu, iar profesorii deja îl îndemnau: "Nu-l lăsaţi să se piardă, e prea bun ca să nu facă liceul. Mai lăsaţi din orgoliu şi gândiţi-vă la viitorul lui!". Avea tata doi noateni, adică doi mânji de vreo 3 ani, negri ca pana corbului, o frumuseţe după care râvneau samsarii din şapte sate de la munte. Nu i-a dat, erau prea mândri ca să le pună un preţ. Cel de la Sfatul Popular le-a dat şi el roată luni la rând. Tata n-a vrut să cedeze. A preferat să dea din oi, dar caii, vaca şi căruţa, nu. Comuniştii însă aveau şi ei orgoliul lor. Aşa că, dintr-o dată, în sat s-a instaurat epidemie de anemie infecţioasă. Au fost adunaţi toţi caii de prin curţi (vă daţi seama, ai mei nu erau singurii opozanţi) şi duşi la marginea satului. Câmpul era plin de armată, în zori soldaţii săpaseră deja o groapă, iar pe măsură ce veneau, caii erau aşezaţi de jur împrejurul ei. Când i-a văzut pe buza gropii uitâdu-se făloşi şi neştiutori la călăii ce-şi ridicaseră deja puştile la ochi, tata a înţeles că toată truda lui nu mai făcea doi bani. Când i-a văzut rostogolindu-se în groapă, a suferit la fel de mult ca atunci când şi-a văzut camarazii ciuruiţi în Munţii Tatra. La mai puţin de o săptămână au venit şi după vacă. A scos-o din grajd şi a plecat cu ea spre Măicăneşti. A dat-o în târg, niciodată nu a spus la ce preţ. Când s-a întors în sat a tras direct la bufet şi a cumpărat ţuică pentru tot satul, inclusiv pentru şefii de la colectiv. Bea şi murmura: " 'Tu-vă muma-n cur de jigodii, o beau şi vouă nu v-o las!". Cineva a anunţat-o pe mama. A mers după el şi l-a luat acasă. "De ce măi, omule, de ce?", şoptea printre lacrimi. Pe uliţă, fraţii mei le-au ieşit în întâmpinare, avuseseră unii vecini grijă să le spună ce-a făcut "nenorocitu' de tac'tu". Păşeau în urma lor îngânând: "De ce, bre, de ce ai vândut vaca?! Noi ce mai mâncăm?" Atunci a tăcut, dar peste ani le-a răspuns: "Am vrut ca atunci când veţi înţelege, să nu vă fie ruşine că am fost tatăl vostru!".
La scurt timp a cedat tot cooperativei, şi-a luat nevasta şi copiii şi s-a mutat la oraş, cu chirie. Orice, numai CAP nu. A fost ca un exod, în anii aceia zeci de ţărani plecând în lumea largă. Nu le-a fost uşor, cum nu le-a fost uşor nici celor care au rămas, dintr-un motiv sau altul. Dar câte lacrimi a îndurat atunci satul românesc, câte destine au fost iremediabil schimbate e o lecţie pe care noi n-am regăsit-o niciodată în manualele de istorie.
Tatăl meu nu mai e de mult. Dar mulţi dintre cei care au îndurat atunci toate acestea, printre ei şi fraţii mei, sunt pensionarii din zilele de astăzi. Şi, fiţi convinşi, cei mai mulţi nu sunt dintre cei cu pensii nesimţite. Au plătit atunci un tribut, au plătit apoi după 1989 un altul (întrebaţi un fost muncitor din Progresul, Combinat, Laminorul, ce a simţit când a fost disponibilizat sau scos la pensie anticipată cu forţa). Acum din nou trebuie să se sacrifice.
Eu sunt de acord, cheltuielile din sistemul bugetar trebuie reduse. Dar nu aşa, nu tot pe spatele celor "mulţi şi proşti".
