Brăila, oraşul cu salcâmi, care a dat lumii personalităţi de marcă, un oraş care şi-a pus amprenta în ştiinţa, tehnica, literatura şi cultura mondială. Brăila, mica Vienă, oraş cosmopolit, construit ca un evantai, în care toate drumurile duc la Dunăre şi poartă cu ele sute de ani de istorie şi legendă. Dar şi Brăila pestriţă, cârciuma marinarilor de prin toate colţurile lumii, portul doamnei Elvira şi al felinarelor roşii. Brăila şi bălţile ei, refugii pentru Codin sau Terente. Brăila multiculturală, multietnică, multicoloră, un oraş boem, select, cu o viaţă economică, socială şi culturală efervescentă. Brăila, primul oraş iluminat electric din România, primul oraş în care s-a folosit betonul armat. Brăila, primul port maritim al Dunării, ultimul loc de acostare al navelor sosite în România de pe toate mările şi oceanele Terrei. Dar şi portul din care a plecat vaporul cu aburi “Orient”, prima navă de transport pasageri. Brăila, primul oraş din România care a avut tramvai electric şi cel mai mare castel de apă din ţară. Brăila, o rezervaţie de arhitectură şi urbanism, scena unor clădiri adevărate bijuterii, cu o valoare inestimabilă. Un oraş cu un potenţial economic extraordinar şi o aşezare strategică. Etc. Etc.
Ştiu că ştiţi toate lucrurile acestea, şi eu am mai scris despre ele. Dar astăzi am ţinut să le înşir din nou. Motivul - povestea fostei fabrici de ciment “Stânca”, pe care ziarul nostru a publicat-o zilele trecute, o poveste cu final trist, care mi-a reamintit cât de incapabili suntem să ne valorificăm potenţialul, aproape duşmani ai propriei bunăstări. Nişte impasibili, care ne călcăm fără nicio remuşcare trecutul, istoria şi moştenirea în picioare. Distrugem, demolăm, abandonăm, ruinăm cu bună ştiinţă locuri, oameni, oportunităţi ... şi ne plângem că suntem săraci, că suntem murdari, că ne prăbuşim. Şi chiar ne prăbuşim!
Dar cum să fie altfel? Dunărea şi portul, darurile cereşti ce au ridicat Brăila de la un biet sat de pescari la rangul de oraş de elită sunt acum atât de puţin folosite, încât abia contează în economia locală. Bărăganul, cornul abundenţei pentru fermieri şi negustori de toate naţiile, locul de unde se dicta preţul cerealelor, are acum mii de hectare pârloagă şi ţărani care abia supravieţuiesc la limita sărăciei. Centrul Vechi, reşedinţa de lux pentru aristocraţii vremii, e acum o ruină populată cu cele mai pestriţe specimene. Brăila ... primul oraş iluminat electric, iar acum “penele de curent” sunt la ordinea zilei. Brăila, primul oraş cu tramvai electric, şi priviţi ce circulă acum pe şine! Şi nu în ultimul rând, Brăila aceea neîncăpătoare, un adevărat magnet pentru bogaţi şi săraci deopotrivă, care cândva făcea cu greu faţă boom-ului demografic, acum se stinge tăcută şi uitată. Doar viaţa culturală se mai mişcă, dar şi ea e doar o umbră a acelor ani. Categoric, principalii vinovaţi sunt comuniştii, care au făcut tot ce le-a fost cu putinţă să şteargă orice urmă de elită, de prosperitate, de boem. Dar de la plecarea lor au trecut 30 de ani! 30 de ani care i-au făcut Brăilei atât de mult rău, chiar mai mult decât ar fi visat vreodată comuniştii!
“A fost odată Stânca”, am scris acum câteva zile. Ca o completare tristă la scrierile un pic mai vechi: a fost odată Laminorul, a fost odată Pal, a fost odată Dunacor, au fost odată IAS-uri. Au fost şi le-am distrus, indiferent de la cine le-am moştenit! Puţinele repere economice rămase abia supravieţuiesc, iar acolo unde lucrurile merg bine, prosperitatea se socoteşte într-un mod cumva egoist, bunăstarea lor nu se resimte în comunitate. Se întoarce însă cu vârf şi îndesat în viaţa socială a Brăilei singura “afacere” care a răzbit vremii şi vremurilor şi care încă ne mai duce faima în toate colţurile continentului... la noi la Brăila, la tanti Elvira! Din păcate, şi aceasta complet scăpată de sub control. Exact ca tot ce poate da putere financiară şi farmec oraşului.
A fost odată ca niciodată Brăila, că de nu ar fi nu s-ar mai povesti!
