După toate semnele, sunt primul străin care le vede sau le răsfoieşte. Prin generozitatea familiei am primit dreptul de a cerceta această arhivă în vederea pregătirii unei ediţii academice a povestirilor lui Fănuş Neagu.
Deşi părea un autor care lăsa impresia că nu este interesat de soarta manuscriselor sale, de variantele povestirilor şi nuvelelor aduse, cele mai multe, până în ipostaza de ne varietur, totuşi surpriza e totală.
Toate hârtiile care au legătură cu o povestire anume sunt adunate şi ordonate, ca într-o ladă cu zestre, semn că opţiunea nu e tocmai veche ci mai degrabă sugerând o perioadă relativ recentă, cel mai probabil anii suferinţei, week-end-urile când venea acasă de la spitalul Elias. Altele sunt mape vechi cu agrafe atinse de rugină şi cu amprenta ruginii imprimată pe colţul paginii.
Textul povestirii împănat cu corecturi, variante intermediare, fiţuici, pagini răzleţe, ciorne, ştraifuri aparent fără rost, tăieturi din ziare literare, corecturi pe texte deja publicate, dactilograme cu virgule pigulite, toate sunt puse în ordine, ca pentru un istoric literar interesat.
În mod cert autorul a operat aici o selecţie severă. Iniţial, besacteaua cu manuscrise a fost mult mai curprinzătoare. Cine ştie cum aduna material literar Fănuş Neagu - eu, ca şi mulţi brăileni, pot depune mărturie - înţelege că multe hârtii lipsesc.
L-am văzut scriind pe pagini mototolite, netezite cu podul palmei, rătăcite prin buzunare, pe hârtii căpătate întâmplător, pe paginete rupte cu politeţe desăvârşită din carnetul de comenzi al chelnerului, pe colţuri de ziare. Erau acolo cuvinte rare, replici, cântece de lume, nume de locuri sau persoane, mici fragmente epice. Acele hârtii extrem de importante pentru procesul genezei povestirilor sau romanelor nu mai sunt.
Probabil că ştia de la Arghezi că atelierul de lucru al unui scriitor adevărat este înzestrat cu vatră...
Dintre scriitorii generaţiei sale Fănuş Neagu este singurul care, în ultimul lustru de viaţă a avut grijă să dea formă ne varietur miezului operei.
Mai întâi povestirile, apoi nuvelele, au apărut în forma definitivă, dorită de autor. Ar mai fi urmat teatrul şi o ediţie selectivă, cuprinzătoare, pe principiul spectacolului lingvistic, din cronicile sportive. La prima vedere aceste mape nu mai prezintă nici un interes. Tot ce a fost valoros a fost extras.
Ele par acum un munte de cuvinte, steril şi inert. Nici măcar nu este vorba despre norocul de a identifica povestiri inedite. Pe noi ne interesează ce s-a întâmplat cu devenirea fiecărei povestiri, cu geneza ei, de la simpla înjghebare a şasiului epic, până la forma ei definitivă.
Aceste manuscrise evocă un proces invers, de la textul publicat, până la izvorul povestirii. Este o călătorie specială, bazată pe surprinderea procesului rar, greu sesizabil, aproape intim, cunoscut prin noroc doar la câţiva mari scriitori români - Eminescu, Rebreanu, Arghezi - şi aproape necunoscut la alţii - Caragiale, Slavici, Sadoveanu.
Această anticameră a operei a interesat de puţine ori. Credem că nu suntem atât de norocoşi şi de bogaţi încât să ne permitem luxul de a fi risipitori.
Aceste manuscrise spulberă cel puţin două prejudecăţi care încă mai bântuie imaginarul celor care i-au stat autorului în preajmă şi pretind că l-au cunoscut sau pur şi simplu au zăbovit pe paginile cărţilor sale. În primul rând, textele lui Fănuş Neagu, de la publicistică la povestire şi roman sugerau ideea că totul este la el natură, că totul curge firesc încât omul nu cunoaşte chinurile stilului. În al doilea rând, autorul, fire boemă şi aparent risipitoare nu părea să fi avut dulcea pătimire de la masa de scris. Autorului i-a plăcut să arate lumii un anume chip, mereu inspirat, spontan şi puternic, iar în publicistică, s-a vrut autor cu limbă urzicată.
Dar când a simţit invazia limbii de lemn, a înţeles că e bine să spună ceea ce cu adevărat trăieşte la masa de scris. Tema nu era nouă. De la Eminescu la Caragiale, tatăl, şi de la Caragiale, fiul, la Arghezi s-a încropit în literatura română o adevărată teorie a facerii literaturii. Dintre contemporani, doar Marin Preda şi Eugen Barbu mai vorbeau în treacăt despre acest proces.
Dintre colegii generaţiei sale, Fănuş Neagu este singurul care a înţeles pariul ascuns şi sensul polemic răspicat al luptei pentru puritatea limbii române, pentru refacerea panopliilor cuvintelor uitate.
Dacă acceptăm că există în literatura română stilul Fănuş Neagu - chiar împins până la manierism - atunci trebuie să acceptăm că el este o replică severă la pustiul cuvintelor instalate de limba de lemn a epocii. El a dus o bătălie literară care va trebui să fie povestită cândva şi a vorbit despre arta literară, despre insomniile de mătase în faţa paginii albe, despre neliniştea şi responsabilitatea în faţa cuvântului scris.
Să mai remarcăm faptul că Revoluţia nu a însemnat o ruptură în creaţia sa. După nu a scris altfel decât înainte. Nici la Nicolae Barbu, nici la Augustin Buzura sau Ştefan Bănulescu nu întâlnim asemenea ruptură. Adică nu există forme de adaptare, de torsionare a stilului operei, ca la Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu în anii 50, adică în anii primei răsuciri.
Este o observaţie care ar trebui să intereseze. Revoluţia l-a prins la vârsta când Liviu Rebreanu publica Gorila iar Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni.
Fănuş Neagu publicase în 1988 Scaunul singurătăţii, roman neînţeles nici atunci şi nici acum.
A dezvoltat în alte condiţii decât Tudor Arghezi o democraţie a limbajului şi a ridicat la rang de concept bătălia pentru frumuseţea limbii române.
Dar această bătălie se vede cel mai bine în analiza manuscriselor sale. Mai întâi, este un noroc că ele există. Ion Creangă, sărmanul, nu a avut norocul acesta. Manuscrisele lui au devenit hârtie de împachetat la o băcănie. Ce ştia Tinca Vartic despre farmecul manuscriselor? Lui Titu Maiorescu îi datorăm în întregime zestrea caietelor eminesciene. La zarva care a urmat după debutul bolii poetului, în mod sigur s-ar fi pierdut.
Manuscrisele lui Fănuş Neagu spun cel mai bine povestea alcătuirii fiecărei povestiri. în jurul fiecărui titlu există o constelaţie de variante, ciorne, fragmente văzute într-o permanentă prefacere, ca într-o mică geneză.
Fănuş Neagu are ceva din mitul faurului aburit, despre care vorbea Sadoveanu, adică a acelui tip de scriitor care trăieşte mai mult şi mai ales sub tensiunea ficţiunii dominante iar el este scribul ficţiunii, adică rob al acestei puteri care îl locuieşte, îl controlează şi îl supune.
În lumea manuscriselor unui scriitor se pătrunde sfielnic, precum într-o pădure necunoscută. Chiar dacă ştim detaliat fiecare povestire, acum, de fapt, pătrundem în labirintul fiecăruia, observăm creşterea şi împlinirea, trecerea de la o schemă epică iniţială - bruion sau ciornă - la forma corectată detaliat , adesea în dactilogramă. De fapt, pagina de manuscris arată ca un teren de luptă. Pe marginea paginii, cuvinte, sintagme încercuite, introduse prin linii lungi, ca dâra roşie a trasoarelor, la locul lor menit din frază. De asemenea, pagina are tăieturi, haşurări, ca zone de sârmă ghimpată, încrucişări de linii, schimburi de cuvinte, plombări.
Aceste adăugiri, detalieri, extinderi formulează o etapă nouă, de fănuşizare a paginii. Textul iniţial era oarecum neutru şi vag. În a doua etapă apar combinaţiile strălucite, cuvintele rare, metaforele, epitetele ca intarsiile pe lemnul iniţial. Pagina este astfel condimentată, îmbibată de mărcile specifice stilului autorului.
Paradoxal, dar manuscrisele lui Fănuş Neagu sunt mult mai neliniştite, mai vânzolite şi mai chinuite decât paginile manuscriselor lui Panait Istrati.
Unele fragmente anulate au rămas perfect lizibile. Strict epic, nu li se poate reproşa nimic decât faptul că nu slujeau ideea textului.
Manuscrisele erau apoi transcrise, scoase la lumină din hăţişurile de semne, haşurări, completări, nuanţări. Această pieptănare a frazei o practica şi Caragiale. Bătălia pentru stil reîncepea, dar la alt nivel. Totul era iarăşi lucrat, ciocănit până la cele mai mici detalii. Aceste două mii de pagini spun, deci, istoria formării, dezvoltării şi împlinirii stilului autorului, o istorie a unei bătălii literare câştigată chiar cu preţul manierismului.
Fănuş Neagu este unul din acei puţini scriitori români contemporani care au rămas fideli peniţei. A refuzat să scrie la maşina de scris iar după anii 90, a refuzat computerul.
Farmecul povestirii este dat - credea autorul - şi de acest chin, amestec de voluptate şi de neputinţă, de supunere a limbii române la gândul oricum neînţeles.
Sunt aici într-o ipostază siameză doi autori diferiţi. Unul spontan, buiac, cotropit de onirii, adesea nesupus şi imprevizibil, căutător de poveste precum fântânarii pământul cu apă bună, şi altul , mare chinuit al stilului.
Mai întâi, demonia povestirii. Ea se cerea scrisă, îl chema în faţa hârtiei, îi ordona viaţa cotidiană, îl extrăgea din banalul vieţii boeme - şi dacă nici Fănuş Neagu nu a fost un spirit boem, atunci nu a mai fost nimeni! - şi îl aşeza răbduriu la masa de lucru. Scria pe ce-i pica la îndemână. Manuscrisele sunt adesea hârtii gălbui, ieftine, unele cu antet de redacţie, adesea chiar hârtie de împachetat tăiată pe formatul clasic, bloc-notes-uri rulate anapoda, cu foi rupte dar şi, mai ales în ultima vreme, foi veline, cu antet special şi semnătura autorului.
Se sugerează că nu avea nevoie de nimic din confortul special al scrisului. Nu-şi provoca inspiraţia; atâţia autori evocă starea de pândă, de aşteptare, de găsire a procesului de intrare în lumea povestirii. Unii autori evocă ceasurile albe şi seci în aşteptarea povestirii.
Manuscrisele lui Fănuş Neagu sugerează mai ales graba de a prinde din urmă fluxul mental al povestirii care se toarce pe sine, în singurătatea vocii autorului.
După efortul cu care însăila povestea, grăbit parcă să prindă din urmă gândul năvalnic, urma cea mai importantă şi mai complexă activitate. Pe textul iniţial începea o activitate specială, rareori evocată, de a înălţa pagina, de a-i da amplitudine.
şi mai e ceva: paginile manuscriselor sunt curate din punct de vedere literar. Rareori, în colţ de pagină, câte un nume de scriitor, câte un număr de telefon sau numere jucate la loto. În rest, nimic. Facsimilele operelor altor scriitori arată fel de fel de nimicuri care adunau pustiul zilei.
Manuscrisele eminesciene au adesea pe lângă jurnalul de creaţie, un jurnal al existenţei diurne: rufe la spălat, datorii, socoteli enigmatice, scrisori, proiecte. La Fănuş Neagu aceşti paraziţi de fundal existenţial nu există.
Aceste manuscrise mai spun ceva esenţial. El, autorul, este purtător de poveste, iar gestul de a scrie este, de fapt, trans-scriere. Este modul de a fi al povestitorilor de oriunde şi de oricând. Povestirile lui Fănuş Neagu nu sunt păţanii, ele au foarte puţin din ceea ce se numeşte, la modul primar, element biografic. Ele nu sunt experienţe sociale proprii ci sunt, ca la Ion Creangă, mari experienţe iniţiatice.
Biograficul există, dar este sublimat în experienţe spirituale primordiale. El, autorul, nu mai e un individ, cât mai ales un exponent.
