Toalete în fundul curţii, sobe pe lemne, apă la găleată, noroaie, cadre didactice iritate, copii educaţi cu ţipete.
Săptămâna trecută, ministrul Educaţiei, Monica Anisie, a redescoperit realitatea din şcolile rurale şi s-a arătat extrem de indignată. Şi de situaţie, dar şi de atitudinea primarilor, directorilor unităţilor de învăţământ sau a profesorilor. I se pare incredibil că, şi după 30 de ani de democraţie, şcoala românească încă se zbate să supravieţuiască nepăsării, sărăciei şi aroganţei.
E bine că doamna ministru a ţinut să dea piept cu adevărul crud, e bine că a indignat-o situaţia, e bine că vrea să acorde o atenţie specială condiţiilor în care, zi de zi, mii de elevi şi profesori îşi desfăşoară activitatea. Până aici, e bine! Ce va face mai departe însă, este cu adevărat important. Că semnale de alarmă de genul acesta, de 30 de ani, toţi miniştrii trag. Şi atât! La sfârşitul mandatului, în cele mai multe cazuri, nu se schimbă nimic concret. Nici măcar la nivel de mentalitate.
Satul românesc se mulţumeşte cu firimituri, refuzând parcă să iasă din bezna şi noroiul în care e ţinut, cu bună ştiinţă, de autorităţi. Se lasă cumpărat cu daruri de proastă calitate, de cele mai ori netrebuincioase, plătite însă la suprapreţ. E educat să-nchidă ochii, să nu se revolte, să nu aspire la mai mult. De aceea şi şcolile arată în felul în care le-a găsit Monica Anisie şi toţi ceilalţi miniştri dinaintea ei. Căci, dacă de mici copiii vor înţelege că nu se poate mai mult, şi ca adulţi se vor comporta aidoma: vor accepta umilinţa, îşi vor lăsa docili la uşă încălţămintea plină de noroi şi îşi vor pune, creând o falsă normalitate, papuceii de casă. Vor înfrunta frigul, zăpada ori ploaia, părându-li-se firesc să alerge, zi sau noapte, spre toaleta insalubră din fundul cuţii. Îşi vor ţine rostul căniţei cu care vor bea apă rece, direct dintr-o fântână din care se adapă laolată şi animalele. Educaţi de mici aşa, nici nu-şi vor dori mai mult, darămite să se dezvolte! Bunicii lor au crescut la fel, părinţii, de asemenea. Asta văd acasă, asta văd la şcoală, înseamnă că aşa trebuie să fie!
Ei bine, NU! Nu aşa trebuie să fie! Şi se poate! Satele în care autorităţile şi-au împlinit menirea sunt mărturia că, şi la capăt de ţară, se poate trăi decent. E nevoie doar de implicare şi dorinţă de progres. Şi da, în toate aceste sate evoluţia şi revoluţia a început în şcoli. Copiii învăţaţi cu confortul la şcoală au cerut şi acasă, dar şi de la comunitate, mai mult. Şi, mai devreme sau mai târziu, au obţinut. Dar, copiii aceştia nu vor accepta niciodată un primar care să spună: nu le putem face pe toate, am făcut greu rost şi de un buldoexcavator!
