Nu mai ştiu să privesc pur şi simplu, să cred, să simt, să intuiesc partea bună din ceva sau cineva. Mă comport altfel. Şi nu e vorba de demnitate, pe asta nu am uitat-o. Nu e vorba de responsabilitate, nici pe asta nu am uitat-o. Pur şi simplu sunt altfel decât eram în urmă cu 10, 15, 20 de ani.
M-a oprit ieri o cerşetoare pe stradă şi mi-a cerut un leu. Am privit-o cu interes. Am văzut însă că e murdară, plină de slin, că are ochii sticloşi, am simţit că miroase a alcool. I-am întors spatele. Asta îşi cumpără băutură pe banii mei!, mi-am zis. Ba, chiar, am judecat-o, puturoasa, nesimţita. Nu a fost creştineşte, nu am fost învăţată să gândesc aşa. În Biblie scrie să ajuţi fără să judeci. În consecinţă, altădată, dacă aş avut la îndemână, i-aş fi dat bani cerşetoarei fără să îmi pese ce face mai departe cu ei. Iar dacă nu aş fi avut, aş fi privit-o cu milă. În niciun caz nu aş fi judecat-o.
În urmă cu câteva seri, la ştiri, era un reportaj despre modul în care sunt acordate ajutoarele sociale pentru căldură. Iar pentru a exemplifica cum sunt condamnate la frig mii de familii pentru că nu îşi permit să-şi achite întreţinerea, reporterii şi-au realizat materialul în casa unor pensionari. Gazda, o doamnă nu foarte în vârstă, explica tristă, ce greu o duc ea şi soţul ei dintr-o pensie de doar 9 milioane. M-am surprins că, în loc să ascult ce spune femeia, priveam iscoditoare în spatele ei. Am văzut un computer cu ecran plat, o plasmă cu două boxe mari de o parte şi alta, iar la fereastră perdele fine din mătase şi draperii din catifea. Eu n-am aşa ceva în casă, m-am auzit zicând. Dar nu m-am oprit aici. Am continuat cu răutăţile, socotind: dacă au venit de doar 9 milioane, înseamnă că e doar o pensie în casă, deci doamna nu s-a rupt cu munca la viaţa ei şi, totuşi, iată, are plasmă, are perdele din mătase şi mobilă complet nouă şi modernă. Altădată n-aş fi făcut aşa ceva. Mi-ar fi fost teamă de Dumnezeu să gândesc cu atâta cinism. Nici pentru ea nu am simţit milă, mi s-a părut atât de ipocrită cum îşi frângea mâinile de durere, cu o manichiură impecabilă şi degetele pline de inele masive... Ce aspru m-ar fi certat mama dacă ar mai fi trăit.
Şi fiindcă am amintit de mama, sunt convinsă, ceea ce am făcut sâmbătă la cimitir, nu i-ar fi fost deloc pe plac. Anormal pentru mine însă, în ciuda faptului că am conştientizat asta, tot m-am comportat incorect şi, culmea, pe moment chiar nu m-am simţit vinovată. Ce s-a întâmplat de fapt? Păi, sâmbătă, la cimitir, nici nu am ajuns bine la mormânt, şi am fost înconjurată de o şleahtă de ţigani. Le-am spus frumos să plece şi să revină mai târziu, dar au ignorat complet rugămintea mea. Se împingeau, se lălăiau de colo colo, se hârjoneau şi râdeau într-una ca nişte apucaţi cocoţându-se pe crucile vecine. La un moment dat chiar n-am mai rezistat, am luat nervoasă din sacoşă două pachete şi le-am aruncat spre ei cu ciudă. Luaţi şi lăsaţi-mă în pace să îmi plâng morţii! Le-au luat hlizindu-se cretin, le-au îndesat într-un sac răpciugos, şi au plecat. Nici de ei nu mi-a fost milă, deşi se vedea clar că sunt nevoiaşi. Mi-a fost pur şi simplu silă, de mine, de ei, de asemenea situaţii jenante. M-au răsplătit însă pe măsură, nici nu s-au depărtat bine că au şi strigat zeflemitor: huooo, nebuno!
Şi atunci, m-am întrebat cu groază: Doamne, ce fac? Cum de nu mai ştiu să fiu bună şi blândă, indulgentă şi sensibilă?! Cum de nu mai ştiu să fiu iertătoare, generoasă, tolerantă?! Când am uitat toate astea, toate poveţele mamei? Exact eu nu mai ştiu. Dar acum, când conştientizez asta, văd în jurul meu o altă lume. Altfel de lume decât cea în care a trăit mama mea. Ba, chiar o altfel de lume decât cea în care trăiam eu acum 10, 15, 20 de ani. Nu ştiu dacă e mai bună sau mai rea, dar cu certitudine pot să vă spun că e o lume anapoda, o lume în care e o virtute să fii needucat, să minţi, să înşeli, să furi, să îţi baţi pur şi simplu joc de tot şi de toate. O lume în care din bun simţ înghiţi, înghiţi, înghiţi, iar la un moment dat, când nu mai suporţi, răbufneşti. Şi atunci, normal, nu te mai recunoşti, nu mai ştii să vorbeşti despre tine. Şi te întrebi retoric: oare cine mai sunt?
M-a oprit ieri o cerşetoare pe stradă şi mi-a cerut un leu. Am privit-o cu interes. Am văzut însă că e murdară, plină de slin, că are ochii sticloşi, am simţit că miroase a alcool. I-am întors spatele. Asta îşi cumpără băutură pe banii mei!, mi-am zis. Ba, chiar, am judecat-o, puturoasa, nesimţita. Nu a fost creştineşte, nu am fost învăţată să gândesc aşa. În Biblie scrie să ajuţi fără să judeci. În consecinţă, altădată, dacă aş avut la îndemână, i-aş fi dat bani cerşetoarei fără să îmi pese ce face mai departe cu ei. Iar dacă nu aş fi avut, aş fi privit-o cu milă. În niciun caz nu aş fi judecat-o.
În urmă cu câteva seri, la ştiri, era un reportaj despre modul în care sunt acordate ajutoarele sociale pentru căldură. Iar pentru a exemplifica cum sunt condamnate la frig mii de familii pentru că nu îşi permit să-şi achite întreţinerea, reporterii şi-au realizat materialul în casa unor pensionari. Gazda, o doamnă nu foarte în vârstă, explica tristă, ce greu o duc ea şi soţul ei dintr-o pensie de doar 9 milioane. M-am surprins că, în loc să ascult ce spune femeia, priveam iscoditoare în spatele ei. Am văzut un computer cu ecran plat, o plasmă cu două boxe mari de o parte şi alta, iar la fereastră perdele fine din mătase şi draperii din catifea. Eu n-am aşa ceva în casă, m-am auzit zicând. Dar nu m-am oprit aici. Am continuat cu răutăţile, socotind: dacă au venit de doar 9 milioane, înseamnă că e doar o pensie în casă, deci doamna nu s-a rupt cu munca la viaţa ei şi, totuşi, iată, are plasmă, are perdele din mătase şi mobilă complet nouă şi modernă. Altădată n-aş fi făcut aşa ceva. Mi-ar fi fost teamă de Dumnezeu să gândesc cu atâta cinism. Nici pentru ea nu am simţit milă, mi s-a părut atât de ipocrită cum îşi frângea mâinile de durere, cu o manichiură impecabilă şi degetele pline de inele masive... Ce aspru m-ar fi certat mama dacă ar mai fi trăit.
Şi fiindcă am amintit de mama, sunt convinsă, ceea ce am făcut sâmbătă la cimitir, nu i-ar fi fost deloc pe plac. Anormal pentru mine însă, în ciuda faptului că am conştientizat asta, tot m-am comportat incorect şi, culmea, pe moment chiar nu m-am simţit vinovată. Ce s-a întâmplat de fapt? Păi, sâmbătă, la cimitir, nici nu am ajuns bine la mormânt, şi am fost înconjurată de o şleahtă de ţigani. Le-am spus frumos să plece şi să revină mai târziu, dar au ignorat complet rugămintea mea. Se împingeau, se lălăiau de colo colo, se hârjoneau şi râdeau într-una ca nişte apucaţi cocoţându-se pe crucile vecine. La un moment dat chiar n-am mai rezistat, am luat nervoasă din sacoşă două pachete şi le-am aruncat spre ei cu ciudă. Luaţi şi lăsaţi-mă în pace să îmi plâng morţii! Le-au luat hlizindu-se cretin, le-au îndesat într-un sac răpciugos, şi au plecat. Nici de ei nu mi-a fost milă, deşi se vedea clar că sunt nevoiaşi. Mi-a fost pur şi simplu silă, de mine, de ei, de asemenea situaţii jenante. M-au răsplătit însă pe măsură, nici nu s-au depărtat bine că au şi strigat zeflemitor: huooo, nebuno!
Şi atunci, m-am întrebat cu groază: Doamne, ce fac? Cum de nu mai ştiu să fiu bună şi blândă, indulgentă şi sensibilă?! Cum de nu mai ştiu să fiu iertătoare, generoasă, tolerantă?! Când am uitat toate astea, toate poveţele mamei? Exact eu nu mai ştiu. Dar acum, când conştientizez asta, văd în jurul meu o altă lume. Altfel de lume decât cea în care a trăit mama mea. Ba, chiar o altfel de lume decât cea în care trăiam eu acum 10, 15, 20 de ani. Nu ştiu dacă e mai bună sau mai rea, dar cu certitudine pot să vă spun că e o lume anapoda, o lume în care e o virtute să fii needucat, să minţi, să înşeli, să furi, să îţi baţi pur şi simplu joc de tot şi de toate. O lume în care din bun simţ înghiţi, înghiţi, înghiţi, iar la un moment dat, când nu mai suporţi, răbufneşti. Şi atunci, normal, nu te mai recunoşti, nu mai ştii să vorbeşti despre tine. Şi te întrebi retoric: oare cine mai sunt?
