Dacă duminică seara, în faţa mea ar fi apărut brusc un jurnalist şi m-ar fi întrebat în grabă: “de ce protestezi?”, nu ştiu ce aş fi răspuns. Şi asta nu pentru că nu ştiu exact ce mă nemulţumeşte, ci pentru că lista nemulţumirilor mele este atât de lungă încât aş fi ezitat cu ce să încep. Evident, la modul general, modificările aduse Legilor Justiţiei ar fi principalul argument pentru prezenţa mea în stradă. Al meu, al tău, al celor peste 100 de brăileni porniţi în marş pe Calea Călăraşilor, al miilor de români care de aproape un an strigă: „Jos labele!!!” ... de pe Justiţie, de pe Codul penal, de pe DNA, de pe viitorul copiilor noştri, de pe România, de pe popor etc. „Jos labele!”, deci, ar fi principalul, dar nu singurul motiv. Şi, îndrăznesc să spun, nici măcar cel mai important. Pentru că, la urma urmei, nu ideea de modificarea a legilor mă îngrijorează ... într-o societate aflată în continuă schimbare, dezvoltare, modernizare, deseori legile chiar trebuie adaptate. Nu asta e problema. Problema este, de fapt, CINE, CUM şi DE CE operează această modificare. Căci, să mă ierte Dumnezeu, ce credit să dai unei schimbări, când ea este operată de „specialişti” precum Dragnea, Tăriceanu, Iordache, Toader. Cum să rămâi impasibil când despre nevoia aceasta de schimbare, despre dreptate şi justiţie, despre nevoia de responsabilizare a magistraţilor şi înlăturare a abuzurilor DNA, SRI, binomului, trinomului, despre repararea unor nedreptăţi ori greşeli vorbesc oameni precum Şerban Nicolae, Eugen Nicolicea, Carmen Dan, Olguţa Vasilescu, Codrin Ştefănescu etc. Mi se pare de-a dreptul înjositor ca dintr-o naţie de vreo 19 milioane, tocmai astfel de specimene să se ridice, să devină reprezentative şi să dea lecţii de moralitate. Chiar şi simpla lor prezenţă în vârful ierarhiei publice ar trebui să ne scoată din case. Dar asta e o altă poveste.
Până una alta, v-am rămas datoare cu lista mea de nemulţumiri. Iar prima: m-am săturat să fiu tratată precum un sclav pe plantaţie, un robot programat doar să producă. M-am săturat să mă conving, zi de zi, că singurul meu rost în ţara asta este să muncesc pe rupte, doar pentru a-mi plăti taxele, impozitele şi facturile. M-am săturat să intru cu 50 lei în alimentara şi să ies cu o pâine, câteva ouă, câţiva cartofi şi o felie două de brânză ori salam. M-am săturat să-mi cumpăr de îmbrăcat sau încălţat întotdeauna doar ce-mi permit, niciodată ce-mi place, să aleg cărţile, florile, destinaţia pentru puţinele zile de concediu după preţ, nu în funcţie de ceea ce cu adevărat mi-aş dori. M-am săturat să mai fac CAR-uri ca să mă caut de sănătate. M-am săturat să casc ochii de şapte ori înainte de-a pune piciorul pe trecerea de pietoni, să fiu stresată de fiecare dată când plec la drum cu maşina, când sunt în autobuz sau merg seara pe stradă. M-am săturat să mă tem că nu voi reuşi să-mi chivernisesc bine salariul, astfel încât să-mi ajungă şi pentru rata la bancă, şi pentru întreţinere, şi pentru pregătirea în particular a copilului, să plătesc şi telefonul, şi curentul, şi apa. M-am săturat să mai fiu luată drept o proastă, care nu pricepe că în ţara asta lucrurile merg din bine în mai bine, că industria şi agricultura duduie, pib-ul, creşterea economică au urcat până la cer, doar că eu sunt incapabilă să văd şi să resimt aceste rezultate. M-am săturat să mi se tot spună ce popor mândru suntem noi, românii, ce rădăcini puternice avem şi cât de hoţi ori răuvoitori sunt toţi ceilalţi, care nu ne vor decât resursele şi să ne subjuge, de parcă ăştia vin şi le teleportează sau le iau cu forţa. Şi categoric m-am săturat să mă tot enervez atunci când văd traiul de huzur pe care îl duc unii şi alţii, cu o potenţă financiară inimaginabilă, pe care nu o justifică nici cu studiile, nici cu profesia, nici cu profesionalismul. Nişte impostori, care ne sfidează pe faţă cu explicaţii penibile, de genul: moşteniri, donaţii, dote, dar de nuntă, de botez. M-am săturat de multe: de şpăgi, de nepotisme, de indolenţă şi de nesimţire, de incultură şi de nepăsare, dar, mai mult decât orice, m-am săturat să mă mai simt aşa: SĂTULĂ până peste cap de atâta nedreptate şi bătaie de joc. Nedreptate la care mă supune această clasă politică, roasă de corupţie, impertinenţă şi prostie, dar şi TU, prietene, cel care, de acasă, din fotoliul tău călduţ, faci băşcălie pe seama mea că mă revolt.
Uite, în rândurile de mai sus, eu am fost sinceră şi ţi-am spus ce mă nemulţumeşte. Acum tu ştii exact de ce EU protestez. TU poţi să-mi spui de ce stai în casă?
