• brăileanul Gheorghe Chirilă, Gigi pentru cunoscuţi, se numără printre ultimii electronişti din oraşul nostru care încă îşi mai practică meseria la un centru de reparaţii • chiar dacă tehnologia actuală a adus meseria de depanator electronist în pragul extincţiei, Gigi Chirilă nu se poate plânge că nu are ce face • încă se mai primesc la reparat inclusiv televizoare LED, iar între comenzi, când îi permite timpul, electronistul îşi pune în valoare experienţa acumulată în zeci de ani de meserie, construind de la zero amplificatoare pe lămpi • chiar dacă pentru profani par complet depăşite, dispozitivele respective sunt foarte apreciate de audiofili, pentru sunetul de excepţie pe care îl pot reproduce • nu oricine se încumetă să asambleze un astfel de amplificator, dar Gigi Chirilă reuşeşte să ducă până la capăt fiecare proiect început
Cine nu are în casă la ora actuală un televizor cu ecran plat LCD sau LED? Puţini sunt cei ce încă privesc la televizoare clasice, cu tub catodic, iar aceştia se încadrează, în general, în categoria vârstnicilor, pentru care faptul că imaginile sunt color este mai mult decât suficient. Motiv de băşcălie pentru nepoţii obişnuiţi cu ecrane cât mai mari, la peste un metru diagonală, şi rezoluţii full-hd sau, mai nou, ultra-hd...
În tăvălugul tehnologic actual, care face ca un televizor, telefon, player media sau alte asemenea „gadget”-uri să fie considerate vechi la numai un an sau doi după ce au fost lansate pe piaţă, situaţia din anii '80, când doar mai-marii Partidului Comunist şi cei mai piloşi dintre piloşii regimului aveau televizor color, par de domeniul incredibilului. Şi totuşi, acele vremuri au existat, iar brăilenii trecuţi de 40 de ani şi le amintesc foarte bine. Unii îşi aduc aminte cu nostalgie cum li se defectau televizoarele alb-negru, pe lămpi, exact în preajma sărbătorilor de iarnă, când se apropia programul de Revelion, singurul moment din an când Televiziunea Naţională avea emisiuni mai lungi de două ore. La cei cu pile şi relaţii, venea un electronist acasă şi rezolva problema, schimbând lămpile care filau şi „dădeau imaginea peste cap”. Cei mai puţin norocoşi, însă, n-aveau încotro şi trebuia să îşi înfăşoare într-o pătură rezistentă televizorul greu de vreo 20 de kilograme sau mai mult şi să îl care - prin frig, ninsoare, ploaie, după cum se nimerea – până la cel mai apropiat centru de reparaţii. Pe vremea aceea, atelierele de reparaţii aparatură electronică erau la tot pasul prin Brăila, răspândite în toate cartierele. Astăzi, mai sunt doar vreo două sau trei care încă mai aparţin de vechea cooperativă meşteşugărească numită pe vremea comunismului „Tehnocasnica”, iar mai apoi „Metalochimica”, pentru ca după schimbarea de regim din 1989 să îşi schimbe numele în „Universal Coop”.
Una dintre aceste ultime redute ale meşterilor electronişti se află pe Şos. Râmnicu Sărat, vizavi de supermarket-ul „Billa”. Funcţionează acolo din 1974, de când s-a construit blocul acela al cărui parter este ocupat de spaţii comerciale. Pe vremuri, erau patru electronişti care abia făceau faţă avalanşei de clienţi, astăzi mai sunt doar doi, care nici nu sunt invadaţi de comenzi, dar nici nu se pot plânge că stau degeaba. Aparate de reparat încă se mai găsesc, chiar şi acum, în epoca electronicelor concepute să funcţioneze o perioadă limitată, apoi să fie înlocuite cu altele noi, abia ieşite din fabrică.
Doar piloşii aveau televizor color
Electronistul Gheorghe Chirilă, Gigi pentru cunoscuţi, este vechi în branşă. Lucrează la unitatea de pe Şos. Râmniucu Sărat din 1981, deci a prins şi iureşul acelor vremuri când avea de muncă încât nu îi ajungea ziua-lumină să termine ce era de făcut, dar şi perioada actuală, când progresul tehnologic a adus meseria de depanator electronist în pragul extincţiei.
„În 1981, când m-am angajat eu aici, centrul de reparaţii era profilat în principal pe aparatură audio – casetofoane, magnetofoane, radiouri, pick-up-uri – şi mai puţin pe televizoare. Era singurul centru din judeţ care repara astfel de aparate, comenzile curgeau continuu... În special în perioada sărbătorilor de iarnă clienţii erau atât de mulţi încât stăteau la coadă până afară, în faţa magazinului. Veneau cu aparate româneşti, dar şi cu cele din import, fiindcă tot noi ne ocupam şi de perioada de garanţie a electronicelor importate. Vorbim de piaţa CAER, adică de URSS, de unde veneau magnetofoanele Kashtan, de magnetofoanele sau pick-up-urile Tesla, din Cehoslovacia, sau casetofoanele Minet, din RDG. Aveam serviciu de aprovizonare care ne aducea piese noi, originale, de la fiecare marcă în parte. Era mult de muncă şi patru inşi, câţi lucram aici, abia făceam faţă”, îşi aminteşte Gheorghe Chirilă.
Dacă iniţial televizoarele pe lămpi se reparau în număr mai mic acolo, centrul de depanare de pe Şos. Râmnicu Sărat a început să repare intens şi televizoare, prin 1986 – 87, când pe piaţă au apărut cele color.
Gheorghe Chirilă spune că în acea perioadă a fost trimis la un curs de specializare în Bucureşti, iar acolo a învăţat tot ce se putea şti despre televizoarele cu circuite integrate şi tranzistori, care veneau să înlocuiască vechile aparate pe lămpi. La început, nu prea avea ce repara, din simplul motiv că prea puţini brăileni îşi puteau procura un TV color. Asta din cauza preţului de-a dreptul prohibitiv, dar şi pentru că nu oricine avea voie să cumpere aşa ceva. Doar cu aprobare de la Judeţeana de Partid se putea intra pe lista celor ce aşteptau câteva luni bune până când le venea rândul să îşi ia televizorul color. Gheorghe Chirilă spune că existau doar trei modele pe piaţă. Două dintre acestea, „Telecolor” şi „Cromatic” erau concepute în RDG şi asamblate în România, iar al treilea, „Elcrom” era de concepţie sovietică. Acesta din urmă era cel mai ieftin – 12.000 lei, cam vreo patru salarii din acea vreme – dar şi cel mai slab calitativ. „Telecolor” costa 14.400 lei şi avea diagonala de 56 cm, iar „Cromatic”, cel mai perfomant dintre toate, avea diagonală de 67 cm şi costa 18.000 lei. „În general, cam cei din funcţii de conducere îşi permiteau să îşi cumpere un astfel de TV. Bineînţeles, mai înainte trebuia să se ducă cu un plocon la tovarăşa Turcu, de la Comitetul Judeţean, ca să le dea aprobare. Fără aprobare nu aveai voie...”, spune electronistul Gigi Chirilă. Având specializare pentru depanarea televizoarelor color, acesta se ocupa de repararea celor defecte. Foarte rar se întâmpla, însă, ca vreunul dintre posesori să vină, la fel ca oamenii de rând, la centrul de reparaţii cu aparatul. Aproape fără excepţie, apelau la pilele, cunoştinţele şi relaţiile din cadrul cooperativei pentru ca reparaţia să se desfăşoare la domiciliu. „Primeam telefon de la preşedintele cooperativei, care îmi spunea că trebuie să merg acasă la şeful cutare să îi repar televizorul. Ce puteam să fac, îmi luam geanta şi mă duceam!”, povesteşte meşterul.
Declinul branşei depanatorilor
După revoluţie, odată cu capitalismul, piaţa românească a fost invadată de televizoare color second-hand, pe care afaceriştii acelor vremuri le aduceau cu TIR-urile în ţară. Pentru electronişti, au fost vremuri bune, fiindcă televizoarele respective, dacă se întâmpla să nu aibă nevoie de o reparaţie cât de mică, măcar trebuia „trase în bandă”, adică să li se convertească recepţia, din sistemul vestic în sistemul românesc.
Declinul meseriei a apărut prin 1997 – 1998, când nivelul de trai a început să mai crească, iar lumea a prins gustul televizoarelor noi, care nu se mai defectau atât de des. După câţiva ani de funcţionare, când începuseră să ceară reparaţii, televizoarele color cu tub catodic aveau să sfârşească la deşeuri, pentru că deja apăruseră pe piaţă cele cu ecran plat. Mai întâi au fost plasmele, apoi LCD-urile, iar acum s-a ajuns la dominaţia LED-urilor. „Fiecare schimbare de generaţie tehnologică ne-a cam lăsat fără obiectul muncii, ca să spun aşa. Când un produs nou intră pe piaţă, durează o perioadă până când începe să necesite reparaţii. Iar tehnica actuală se schimbă permanent... Mai avem, totuşi, comenzi pentru că, după cum se ştie, cam 90% din ceea ce există pe piaţă este fabricat în China, iar calitatea lasă mult de dorit. Chiar se poate constata cum calitatea este tot mai slabă, de la an la an. Politica producătorilor actuali este să fabrice produse cu durată mică de funcţionare, care să nu mai fie reparate după ce îşi termină ciclul de viaţă ci să fie înlocuite cu altceva nou”, spune Gheorghe Chirilă, pe care l-am găsit zilele trecute la atelier, meşterind la un televizor LED. „Se pot repara şi aceste televizoare, chiar dacă, din ce în ce mai des, problemele lor ţin mai mult de partea de soft, decât de parte de electronică”, ne-a mărturisit electronistul.
Un hobby „retro”
Chiar dacă nu mai curg comenzile ca altădată, Gheorghe Chirilă nu se plânge că nu are ce să facă. Pasionat de electronică încă din adolescenţă, acesta îşi găseşte tot timpul ceva de meşterit. De câţiva ani, şi-a redescoperit un hobby mai vechi, acela de a construi de la zero amplificatoare pe lămpi. Apreciate de audiofili pentru sunetul lor de excepţie, aceste dispozitive concepute pe vremea bunicilor noştri sunt tot mai greu de găsit, iar cele care încă se mai fabrică au preţuri de-a dreptul prohibitive. Electroniştii buni, pasionaţi de această meserie, se încumetă, însă, să le realizeze manual, în condiţii de atelier.
Gheorghe Chirilă este unul dintre aceştia. Profitând de faptul că încă mai există pe piaţă şi pot fi procurate pe internet lămpi fabricate în fosta URSS, care au stat până acum prin depozite şi care sunt de o mai bună calitate faţă de cele fabricate la ora actuală în China, electronistul brăilean reuşeşte să asambleze amplificatoare capabile să redea acel sunet natural ce nu poate fi egalat de sunetul prea artificial şi digitalizat redat de multe dintre amplificatoarele de ultimă generaţie.
„E destul de complicat să faci singur ceea ce, într-o fabrică, este proiectat şi realizat de echipe întregi de specialişti. Tot timpul e ceva de învăţat, dar cu răbdare, colaborând pe forumurile de specialitate cu alţi electronişti, reuşeşti să faci ceea ce îţi propui, astfel încât calitatea amplificatorului să fie comparabilă cu a celor ieşite din fabrică şi poate chiar mai mare, pentru că atunci când lucrezi de unul singur ai grijă ca fiecare piesă să fie cea care trebuie, pusă acolo unde trebuie”, ne-a mărturisit Gheorghe Chirilă.
