De la o vreme, între crime, violuri, incendii, scandaluri politice sau poliţişti bătuţi de infractori, ştirile sunt condimentate cu imagini despre urşi loviţi în trafic sau lăsaţi să agonizeze zeci de ore în chinuri pe şosele, sub privirile indiferente ale curioşilor. Într-o ţară în care aproape cinci milioane de locuitori trăiesc în sărăcie, unde bătrânii mor singuri în casă, fără bani de medicamente, într-o Românie în care există mii de copii care nu au mers niciodată la şcoală, sau tineri fără o educaţie adecvată, unii pot spune că este ridicol să vorbim despre urşi, a doua zi după alegeri.
În realitate, vorbim despre cauze şi efect. Despre dezastrul pe care îl producem mediului înconjurător şi urmările care se întorc împotriva noastră, ca un bumerang. Am învăţat că românul este frate cu pădurea şi că Mihai Eminescu se tânguia codrului în “Revedere” ca unui frate: “Codrule, codruţule, /Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am văzut, /Multă vreme a trecut “...
Între timp, l-am ascuns pe Poetul Naţional în dulap sau în sertare şi ne-am făcut fraţi de cruce cu banul, ne-am vândut sufletul şi aurul verde pe treizeci de arginţi, pădurile noastre s-au transformat în cherestea şi au fost încărcate în zeci de vagoane cu destinaţii străine, iar plămânii României s-au atrofiat.
Dezrădăcinaţi, debusolaţi şi fără hrană, urşii au coborât după pădurile lor...Sau, poate că au încercat să ne dea un semnal de alarmă despre dezastrul din munţi. Dar noi, orbiţi de interese meschine, n-am înţeles nimic. I-am alungat, i-am împuşcat şi i-am lăsat să agonizeze sub privirile noastre reci şi lipsite de compasiune.
Nu ştiu exact care este numărul urşilor loviţi în trafic şi nici nu am fost atacată niciodată de un animal sălbatic; ştiu însă că au fost şi oameni atacaţi de Moş-Martinii aflaţi în căutare de hrană. Dar, nu urşii au coborât să atace oameni, ci oamenii au defrişat pădurile, le-au distrus habitatul şi i-au încolţit din toate părţile.
Deşi fenomenul urşilor care coboară în oraşe este însoţit de ani de zile de situaţii periculoase atât pentru om, cât şi pentru animale, continuăm să defrişăm sute de hectare de pădure şi construim complexe de lux în creierul munţilor, facem turism iresponsabil, mergem cu ATV-urile prin pădure, le invadăm teritoriul în perioada în care ursul ar trebui să se hrănească, pentru a intra în hibernare, în sezonul de iarnă...
În pădurile care au rămas, urşii ar trebui să rămână o atracţie, să rămână în casa lor, pentru că, nu ursul vine către om, ci omul intră în habitatul lui.
Şi, pentru că urşii sunt şi ar trebui să rămână o atracţie, ar trebui să mai spun ceva: recent, a murit Max, ursul de la Peleş. Pentru a fi o atracţie pentru turiştii care doreau să facă poze cu el, stăpânii i-au scos ochii cu un bold, spre a nu se mai feri de bliţurile aparatelor foto, i-au dat cu spray cu piper în nas, să nu mai simtă nimic, i-au tăiat dinţii şi l-au drogat cu pastile topite în bere, pentru a fi “cuminte”, timp de zece ani. Sătul de cât chin îndurase, Max, ursul de la Sinaia, a refuzat să mai mănânce şi să bea, iar acum nu îl mai doare nimic. Cu el s-a dus şi zicala “stai ca ursul de la Peleş”.
Noi, însă, am stat “ca ursul de la Peleş” 30 de ani...
La o zi de la cel de al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidenţiale, am ales să scriu despre păduri, despre urşi, despre oameni şi despre fărădelegile lor, pentru că s-a făcut deja prea târziu peste noi şi e timpul PENTRU O ROMÂNIE NORMALĂ!
