Da, e adevărat, situaţia cea mai gravă se înregistrează în SUA, dar datele făcute publice de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că şi în Europa fenomenul tinde să ia proporţii alarmante. Şi, evident, nici România, nici Brăila nu sunt ocolite.
La Brăila, de exemplu, ultima raportare a Direcţiei de Sănătate Publică, efectuată în urma evaluării nivelului de dezvoltare fizică a efectivelor de preşcolari şi elevi, a arătat că 40% dintre copiii brăileni au probleme, printre cele mai întâlnite afecţiuni cronice depistate fiind obezitatea, anemiile prin carenţă de fier şi deformările coloanei vertebrale. În ceea ce priveşte obezitatea, medicii au explicat că doar 30% din cazuri sunt determinate de factorii genetici, restul îmbolnăvirilor fiind cauzate de un stil de viaţă nesănătos. Adică alimentaţie neadecvată şi sedentarism.
Nu o dată am auzit adulţi aruncând mare parte din vină asupra copiilor. Nu o dată am auzit părinţi criticându-şi cu foc odraslele că stau ore întregi la televizor sau computer, că mănâncă toate prostiile, de multe ori tot în faţa televizorului sau calculatorului, că nu ştiu să se joace, să alerge, că nu fac suficientă mişcare. Nu o dată am auzit profesorii de educaţie fizică plângându-se că sunt prea multe scutiri la sport, că sunt nevoiţi să lucreze cu generaţii din ce în ce mai tarate, că efectiv copiii din ziua de azi sunt leneşi şi fără vlagă. Ca mamă, sunt indignată de aceste atitudini. Copiii, în cele mai multe privinţe, sunt oglinda adulţilor din jurul lor. Sunt rezultatul educaţiei primite acasă, la şcoală, în societate. De aceea, cu excepţia cazurilor genetice, pentru toate celelalte cazuri de copii graşi noi, adulţii, suntem vinovaţi.
Noi, părinţii, care nu ştim să impunem reguli, noi, producătorii de alimente, care nici măcar pentru produsele destinate exclusiv copiilor nu ne putem abţine să le suprasaturăm cu E-uri, afânători, îndulcitori etc. Noi, profesorii de sport, care reuşim să ne facem orele mai neatractive chiar decât pe cele de matematică sau chimie, noi, toţi ceilalţi profesori, care le dăm teme cu toptanul, noi, autorităţile locale, care găsim bani pentru orice, mai puţin pentru finanţarea unor activităţi sportive şi recreative. Şi iar noi, părinţii, care rareori reuşim să ne rupem de la ale noastre şi să ieşim să alergăm, de exemplu, cu copilul prin parc. Multora chiar ne-ar fi ruşine, pentru că societatea noastră e în aşa fel croită încât sportul pare mai degrabă ori o pierdere de timp, ori pur şi simplu un moft.
S-a pus la un moment dat problema creşterii numărului de ore de educaţie fizică în şcoli. Iniţiativa a fost însă repede abandonată, evident nu sunt resurse. Sportul în privat, nu pentru performanţă, ar fi o alternativă, dar câţi părinţi îşi permit să suporte lunar un abonament la o sală sau la un club!? Ca să nu mai amintesc de factorul timp. După 5, 6 ore de şcoală şi alte, 4, 5 ore de teme pentru acasă, după un week-end în care încerci să îndeşi toate pregătirile în particular, când să îţi mai ardă de sport, de mişcare!?
Unul din opt copii are probleme de greutate, iar numărul lor creşte îngrijorător de la an la an. Dacă noi, părinţii, nu conştientizăm cât e grav, dacă şcoala nu ia atitudine, iar autorităţile se vor mulţumi să gândească "deocamdată nu suntem în top", copiii noştri vor continua să sufere şi, din păcate, vor fi din ce în ce mai mulţi. Iar aceşti copii stigmatizaţi, umiliţi, marginalizati suferă cumplit. Chiar dacă nu au suficient curaj să recunoască public, numai ei ştiu cât de greu e să fii o fată micuţă când, de fapt, nu eşti aşa.
E greu să fii o fată micuţă, dacă nu eşti aşa
Întâmplările triste, situaţiile umilitoare cărora trebuie să le facă faţă, la şcoală, acasă, în societate, despre care copila povestea cu lacrimi în ochi, mi s-au părut de-a dreptul sfâşietoare. Niciun copil din lumea aceasta nu ar trebui să treacă prin acest calvar. Nicio mamă din lumea aceasta nu ar trebui să rămână impasibilă în faţa acestor mărturisiri.
