Pe 21 decembrie, în urmă cu 29 de ani, la Bucureşti izbucnea Revoluţia care a dus la căderea regimului comunist. Revoluţie, lovitură de stat... Nici astăzi, după atâta vreme, nu ştim exact ce a fost atunci cu adevărat. Cert este însă că România a fost singura ţară din estul Europei care a trecut la democraţie printr-o mişcare violentă, iar conducătorii comunişti au fost executaţi. Celelalte ţări au ales calea paşnică. Doar la noi a fost nevoie de jertfa unor oameni, 1.166. De ce? Pentru că nicăieri în altă ţară din fostul bloc comunist dictatura nu reuşise să îşi înfigă atât de adânc şi violent bocancul în grumazul poporului. Disperarea. Asta ne-a scos în stradă acum 29 de ani, asta ne-a făcut să nu mai ţinem cont de nimic, nici măcar de gloanţe. Sărăcia, foamea, teama, frigul, întunericul, dar mai ales umilinţele la care eram supuşi nu mai erau de suportat. Epoca de Aur... ce sinistru sună, însemna de fapt raţii, cartele, cozi interminabile şi lipsuri inimaginabile. Cum Dumnezeu am acceptat atâţia ani, mă întreb şi acum? Şi cum Dumnezeu, oameni care au trăit comunismul, care au suferit de foame şi frig, oameni care stăteau la cozi de la miezul nopţii pentru o sticlă de lapte sau o pungă de tacâmuri de pui, pot să spună acum, cu atâta nonşalanţă, “era mai bine atunci!”. Cât de scurtă să vă fie memoria încât să uitaţi sărăcia cruntă în care ne zbăteam!? Încercaţi să trăiţi şi astăzi cu o jumătate de pâine pe zi, 1 litru de ulei, 10 ouă şi 1 kg de zahăr pe lună, şi o să vedeţi cât de mare o să vi să pară acum pensia. Aţi mai trăi aşa? Consumaţi doar cîteva kilograme de carne PE AN, folosiţi energia electrică doar câteva ore pe zi, la fel şi televizorul, alimentaţi doar o jumătate de rezervor de benzină pe lună, cumpăraţi din magazine doar creveţi vietnamezi şi peşte congelat şi o să vă amintiţi de ce păreau imense salariile din vremea aceea. Categoric, nici acum nu ne e bine, dar indiferent ce argumente aţi aduce, mi se pare o aroganţă maximă să spui “era mai bine atunci”.
Mie, dacă mi-ar cere cineva să descriu în câteva cuvinte regimul comunist, aş spune doar atât: foame, frig şi întuneric. Pentru că mi-e imposibil să uit în câte nopţi am învăţat la lumânare, în câte seri peste pijamale puneam trening şi în picioare două perechi de şosete, cum mă trezeam de la 4.00 să ţin rând până la 7.00 când ieşea mama de la schimbul III ca să-mi ia locul la coadă, iar eu să plec spre şcoală, cum îmi intrau în carne gratiile de la centrul de pâine în îmbulzeala nebună în care nimeni nu mai ţinea cont că eşti copil, că eşti bătrân, teama din fiecare seară în care veneam de la şcoală şi toate străzile erau în beznă, orele de aşteptare din staţii. N-am să uit niciodată arşita mistuitoare din iulie şi august, luni în care noi, elevii, de la cel mai mic la cel mai mare, stăteam ore în şir sub soarele dogoritor pe stadioane în repetiţii interminabile pentru ziua de 23, în care eram obligaţi să aducem omagiu conducătorilor iubiţi. Şi câte şi mai câte n-am îndurat, ani la rând, fără a avea măcar dreptul de a vorbi despre asta. De aceea revoluţia noastră a fost una violentă, de aceea în stradă s-a strigat cu atâta furie “Moarte criminalului!”. De aceea oamenii au stat sub ploaia de gloanţe, 1.166 dintre ei plătind libertatea cu jertfa supremă.
Acum, după 29 de ani, furia din nou ne dă târcoale. Pentru că, după 29 de ani, în loc să ne plângem morţii, să ne arătăm recunoştinţa faţă de sacrificiul lor, ne vedem obligaţi să ieşim din nou în stradă pentru a ne apăra democraţia. Dictatura îşi arată din nou colţii în România. Doar că de data aceasta avem libertatea să protestăm. Morţii din '89 ne-au oferit acest drept. Un drept prea scump plătit atunci şi pe care acum avem obligaţia de a nu-l pierde.
