Trăim zile dificile, timpuri grele, pe care nu ni le-am imaginat niciodată. Până la începutul lunii martie, visam la primăvara care tocmai se instalase, la zile însorite sau la minivacanţa de Paşte sau de 1 Mai. Ne făceam planuri, munceam pentru a ne putea achita facturile sau dările către stat, ne bucuram de micile noastre pasiuni, de spectacole, de plimbări sau de întâlnirile cu familia sau cu prietenii. Brusc, filmul s-a rupt şi ne-am trezit într-un alt scenariu. Priveam cu groază, din faţa televizorului, efectele devastatoare produse de răspândirea virusului COVID-19, în Wuhan, în China, apoi, în Italia, Spania şi în celelalte zone afectate ale lumii.
În România, a fost o abordare graduală a fenomenului Coronavirus, autorităţile au luat măsurile care s-au impus, iniţial prudente, după care, marţi seara, pe 24 martie, ministrul de Interne, Marcel Vela, a anunţat ordonanţa militară care pune România în carantină. Măsurile se aplică o săptămână, din 25 martie, şi tot de atunci e interzisă deplasarea persoanelor, cu câteva excepţii, iar viaţa multor români a început să se deruleze în spatele uşilor închise sau privind de la fereastră pomii înfloriţi.
Dăm declaraţii pe propria răspundere dacă vrem să ieşim din casă, descriem motivul părăsirii domiciliului, ne echipăm corespunzător, cu mască şi mănuşi de unică folosinţă şi ne rugăm să trecem cu bine şi peste asta...
Panica a pus stăpânire pe noi, suntem de la o zi la alta mai îngrijoraţi, realitatea este din ce în ce mai sumbră. Ne gândim cu nostalgie la tot ce a fost, facem curăţenie în sertarele sufletului şi ne gândim că, în Postul Paştelui, Dumnezeu ne-a îngenuncheat.
Cu ani în urmă, în timp ce realizam un interviu cu doctoriţa Olga Popescu, pe atunci şef al secţiei Anestezie Terapie Intensivă la Spitalul Judeţean de Urgenţă, o întrebam ce îi spune pacientului aflat pe masa de operaţie, atunci când îl anesteziază. Răspunsul a fost simplu : „Lasă-te în mâinile mele şi în grija lui Dumnezeu!”
Mi-am amintit această replică pentru că, în aceste zile decisive, de adevărat război declarat virusului COVID-19, ei, medicii, sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ, adevăraţii eroi ai zilelor noastre.
Acum, încă nu reuşim să înţelegem ce se întâmplă cu lumea, ce se întâmplă cu noi. Ieşirea din casă a devenit fructul oprit şi mulţi, nu reuşim să ne adaptăm cu noul mod de viaţă.
Cu siguranţă, această pandemie, boala mortală care a lovit întreaga planetă va înceta să îşi mai ia tributul şi se va sfârşi, iar oamenii se vor întoarce la treburile lor. Nu ştim când se va întâmpla acest lucru, dar, cu siguranţă, lumea nu va mai fi la fel. Iar noi, noi nu avem voie să uităm tragediile provocate de virusul ucigaş şi nici să ne mai credem dumnezei, experimentând tot felul de teste, în diverse zone ale lumii şi să ascundem adevărul...
Rămânem blocaţi in casă, rămânem fără locuri de muncă sau fără alte ajutoare, dar, singurul sprijin rămâne la Dumnezeu. Acel Dumnezeu pe care mulţi dintre noi l-am uitat sau l-am ignorat, dar care nu ne-a părăsit niciodată.
