De la o vreme, nu mă mai miră nimic. Nici faptul că trăim într-o adevărată junglă, în care unii încearcă să-i fraierească pe cei de lângă ei şi calcă pe cadavre pentru a le fi mai bine, nici miştocăreala şi bătaia de joc de la tot pasul, nici fărădelegile pe care le înghiţim pe nemestecate în aşa-zisa democraţie postdecembristă.
Cu sănătatea vlăguită în lupta cu morile de vânt, am ajuns să ridicăm din umeri a neputinţă şi să ne luăm doza de detaşare faţă de cotidianul sumbru din care ţâşneşte prostia, hoţia şi lupta pentru putere şi ne retragem în cochilia noastră, cât mai departe de molima acestor vremuri. Şi, pentru că tot am spus despre sănătate, de ce să nu recunoaştem că acesta a fost şi rămâne un subiect fierbinte, despre care cred că nu este niciodată suficient dezbătut.
De la un an la altul, numărul celor care se îmbolnăvesc sau care mor din cauza unor boli necruţătoare este într-o continuă creştere, sistemul de sănătate se confruntă cu o subfinanţare cronică, preţul medicamentelor a scăpat de sub control, grija faţă de sănătatea pacienţilor a rămas doar un slogan pentru campaniile electorale, iar noi suntem doar simpli cobai pentru experimentele vremii.
Între timp, spitalele, acelea care au mai rămas necălcate de buldozerul politicii de distrugere a sistemului de sănătate, au devenit un sat fără câini.
La, Brăila, fiecare fură cum poate din Spitalul Judeţean de Urgenţă. Unii fură medicamentele bolnavilor de cancer din farmacia unităţii, alţii au ajuns să fure chiar paturile de spital. Dacă pacienţii stau în continuare în unele secţii pe paturi mâncate de rugină de ani şi ani, hoţii au dat iama în investiţiile făcute de spital şi au descompletat 160 de paturi medicale noi, moderne, depozitate în incinta unităţii şi au sustras piesele de inox. Şi într-un caz şi în altul s-a aşternut însă o tăcere de mormânt, faptele au rămas de ani buni cu autori necunoscuţi, iar hoţii neprinşi au rămas cetăţeni cinstiţi.
Unitatea spitalicească are însă contract cu o firmă de pază. Componentele din inox furate de la paturile respective nu se puteau ascunde sub haină, într-o geantă sau într-o sacoşă. Cum a fost posibil ca hoţii să prăduiască locaţia în care erau depozitate paturile în aşa fel încât să nu îi vadă nimeni?
Eu nu cred că poate fi vorba despre hoţii perfecte sau despre hoţi fără complici. Şi mai cred că astfel de dosare cu autori necunoscuţi nu pot fi lăsate în lucru la nesfârşit, în timp ce hoţii zburdă în libertate, printre pacienţi. La noi însă, nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu ştie nimic. Suntem în Dosarele X.
