Asta înseamnă o verificare riguroasă a tot ceea ce implică procesul de învăţământ, pornind de la calitatea educaţiei în sine şi până la managementul resurselor. E o formă de inspecţie care se practică o dată la patru ani.
Aparent, ca persoană din afara sistemului, acest subiect nu ar avea de ce să îmi suscite interesul, ca părinte însă, am descoperit în declaraţia inspectorului general două aspecte care mi-au reţinut atenţia. Sunt, de fapt, două probleme importante cu care noi, părinţii, dar mai ales copiii noştri, ne confruntăm zi de zi, aspecte care ar trebui, conform metodologiei RODIS, să fie urmărite în mod special pe parcursul activităţii de control: modul în care şcoala sprijină şi încurajează dezvoltarea personală a elevilor şi calitatea activităţilor extracurriculare.
De ce le consider importante? Pentru că, şi vă spun asta cu toată responsabilitatea, din punctul meu de vedere, sistemul de învăţământ românesc nici nu sprijină, nici nu încurajează dezvoltarea personală a elevilor, iar activităţile extracurriculare - nu ştiu ce înţelege un inspector prin asta - dar impresia mea ca ziarist este aceea că, în cele mai multe şcoli, ele nu există. Sau dacă există, sunt activităţi simple, sporadice, realizate mai degrabă pentru a bifa o acţiune pentru un plus la salariul cadrului didactic organizator.
Dacă aţi observat, am spus sistemul de învăţământ românesc. Nu şcoala, nu dascălii, pentru că în toată această controversă sunt şi excepţii. Sistemul însă are "grijă" ca aceste excepţii să fie din ce în ce mai puţine. De ce spun asta? Pentru că în ciuda celor 20 de ani de democraţie, învăţământul a rămas unul din cele mai conservatoare domenii. L-am scos pe Ceauşescu din manuale, dar cam atât, programa a rămas la fel de încărcată şi rigidă. În plus, pretenţiile au crescut exagerat, la fel şi volumul de informaţii pe care trebuie să îl asimileze un elev. Din punctul meu de vedere, acum, poate chiar mult mai mult decât în urmă cu 20 de ani, şcolile sunt "fabrici" de tocilari, plagiatori, de reproducători de citate. Iar în acest sistem anapoda, şcoala nu mai are timp să sprijine sau să încurajeze dezvoltarea personală a elevilor, nu are timp şi nici fonduri pentru activităţile extraşcolare. Copiii noştri au devenit sclavii pupitrelor. Ei trebuie doar să înveţe, nu mai au timp şi, uneori, nici putere, să îşi formeze opinii. Iar dacă, să spunem, ar avea opinii, presaţi de timp şi de programa şcolară, câţi dintre profesori ar fi dispuşi să-i asculte?
Copiii noştri trebuie doar să înveţe. Pentru că sistemul îi vrea buni la toate materiile, şi la română, şi la matematică, şi la desen, şi la tehnologii, şi la biologie... Iar notele trebuie să fie cât mai mari, altfel li se reduce considerabil şansa de a intra la liceul sau facultatea spre care ţintesc. Atenţie, nu vorbesc aici de şcolarul mediocru, cel care face un act de bravură din a se prezenta în faţa profesorului cu lecţia neînvăţată sau tema nescrisă. Nu vorbesc nici despre copiii supradotaţi, pentru care, oricum, întregul univers se reduce la a studia. Vorbesc despre copiii mulţi şi normali. Pentru ei, ca părinte, după 6, 7 ore la şcoală şi alte 4, 5 ore de teme pentru acasă, e foarte greu să mai găseşti timp şi pentru cultivarea pasiunilor sau participarea la activităţi extraşcolare.
Nu ştiu însă câţi dintre cei care au putere decizională în sistem conştientizează lucrurile acestea (iată, domnilor, o temă bună pentru acasă!), dar, mai ales, nu ştiu câţi conştientizează preţul pe care îl plătim. Vorbim pe de o parte de pierderea unor talente, iar pe de alta a unor valori. Pentru că, obligând un elev (prin ponderea mediilor anuale în nota de admitere) să fie cât mai bun la toate materiile, e clar că el nu poate aprofunda acele domenii către care are înclinaţii. Iar aceasta este, din punctul meu de vedere, cea mai importantă amprentă pe care, la acest moment, şcoala şi-o pune asupra dezvoltării personale a unui elev.
Aparent, ca persoană din afara sistemului, acest subiect nu ar avea de ce să îmi suscite interesul, ca părinte însă, am descoperit în declaraţia inspectorului general două aspecte care mi-au reţinut atenţia. Sunt, de fapt, două probleme importante cu care noi, părinţii, dar mai ales copiii noştri, ne confruntăm zi de zi, aspecte care ar trebui, conform metodologiei RODIS, să fie urmărite în mod special pe parcursul activităţii de control: modul în care şcoala sprijină şi încurajează dezvoltarea personală a elevilor şi calitatea activităţilor extracurriculare.
De ce le consider importante? Pentru că, şi vă spun asta cu toată responsabilitatea, din punctul meu de vedere, sistemul de învăţământ românesc nici nu sprijină, nici nu încurajează dezvoltarea personală a elevilor, iar activităţile extracurriculare - nu ştiu ce înţelege un inspector prin asta - dar impresia mea ca ziarist este aceea că, în cele mai multe şcoli, ele nu există. Sau dacă există, sunt activităţi simple, sporadice, realizate mai degrabă pentru a bifa o acţiune pentru un plus la salariul cadrului didactic organizator.
Dacă aţi observat, am spus sistemul de învăţământ românesc. Nu şcoala, nu dascălii, pentru că în toată această controversă sunt şi excepţii. Sistemul însă are "grijă" ca aceste excepţii să fie din ce în ce mai puţine. De ce spun asta? Pentru că în ciuda celor 20 de ani de democraţie, învăţământul a rămas unul din cele mai conservatoare domenii. L-am scos pe Ceauşescu din manuale, dar cam atât, programa a rămas la fel de încărcată şi rigidă. În plus, pretenţiile au crescut exagerat, la fel şi volumul de informaţii pe care trebuie să îl asimileze un elev. Din punctul meu de vedere, acum, poate chiar mult mai mult decât în urmă cu 20 de ani, şcolile sunt "fabrici" de tocilari, plagiatori, de reproducători de citate. Iar în acest sistem anapoda, şcoala nu mai are timp să sprijine sau să încurajeze dezvoltarea personală a elevilor, nu are timp şi nici fonduri pentru activităţile extraşcolare. Copiii noştri au devenit sclavii pupitrelor. Ei trebuie doar să înveţe, nu mai au timp şi, uneori, nici putere, să îşi formeze opinii. Iar dacă, să spunem, ar avea opinii, presaţi de timp şi de programa şcolară, câţi dintre profesori ar fi dispuşi să-i asculte?
Copiii noştri trebuie doar să înveţe. Pentru că sistemul îi vrea buni la toate materiile, şi la română, şi la matematică, şi la desen, şi la tehnologii, şi la biologie... Iar notele trebuie să fie cât mai mari, altfel li se reduce considerabil şansa de a intra la liceul sau facultatea spre care ţintesc. Atenţie, nu vorbesc aici de şcolarul mediocru, cel care face un act de bravură din a se prezenta în faţa profesorului cu lecţia neînvăţată sau tema nescrisă. Nu vorbesc nici despre copiii supradotaţi, pentru care, oricum, întregul univers se reduce la a studia. Vorbesc despre copiii mulţi şi normali. Pentru ei, ca părinte, după 6, 7 ore la şcoală şi alte 4, 5 ore de teme pentru acasă, e foarte greu să mai găseşti timp şi pentru cultivarea pasiunilor sau participarea la activităţi extraşcolare.
Nu ştiu însă câţi dintre cei care au putere decizională în sistem conştientizează lucrurile acestea (iată, domnilor, o temă bună pentru acasă!), dar, mai ales, nu ştiu câţi conştientizează preţul pe care îl plătim. Vorbim pe de o parte de pierderea unor talente, iar pe de alta a unor valori. Pentru că, obligând un elev (prin ponderea mediilor anuale în nota de admitere) să fie cât mai bun la toate materiile, e clar că el nu poate aprofunda acele domenii către care are înclinaţii. Iar aceasta este, din punctul meu de vedere, cea mai importantă amprentă pe care, la acest moment, şcoala şi-o pune asupra dezvoltării personale a unui elev.
