Weekendul trecut, Brăila a îmbrăcat ie, şi-a vopsit pletele mov şi a mirosit a lavandă. De la aproape 300 km, aşa am simţit-o şi revăzut-o: frumoasă, fericită, colorată, forfotind de viaţă. Şi, odată cu ea, mi-am regăsit (chiar dacă numai virtual), şi sute de prieteni, care au inundat reţelele de socializare cu imagini spectaculoase.
Inundat la propriu, pentru că mi-au ajuns în faţa ochilor fotografii cu câmpurile nesfârşite de lavandă postate sau distribuite de brăileni şi prietenii lor din toată ţara asta, plus din ţările în care sunt comunităţi puternice de români. Toate cu mesaje emoţionante, laudative, admirative.
Ce mai, wekendul trecut, Brăila a fost spectacol! Aşa am perceput-o. Şi mi-a plăcut la nebunie! Dacă măcar o dată pe lună aşa ar arăta, poate brăilenii şi-ar reaminti de-a binelea cât de frumos era la noi odată şi s-ar mobiliza pentru a readuce în prezent acea frumuseţe. Şi, odată cu ea, acea stare de bine, acel tot format din natură, aer curat, oameni dragi, bucate alese, practic acel sentiment de a fi împreună.
Şi am avea unde să ne adunăm laolaltă, pentru câteva ore, într-un weekend torid. Pădurea Viişoara, relicva codrilor de stejari de pe malul Călmăţuiului, Pădurea Camniţa, Rezervaţia naturală Lacul Jirlău – Vişani (deosebit prin aspectele peisagistice ale oglinzii de apă) Lacurile Blasova ori Zăton, lacurile sărate, o livadă, o plantaţie viticolă, un câmp de grâu cu maci în floare sau unul de rapiţă – o dată pe lună dacă s-ar organiza câte o serbare câmpenească, de administraţiile locale sau prin iniţiative private ca cea de la Bărăganul, toată lumea ar avea de câştigat. Şi orăşenii, pentru că ar scăpa măcar pentru câteva ore de betoanele încinse, şi sătenii, pentru că şi-ar promova resursele locale: de la frumuseţile naturale, istorie, obiceiuri şi până la ocupaţii specifice sau preparate tradiţionale. Iar contextul actual e mai mult decât favorabil.
Putem să-i spunem oricum şi să ne legăm de orice, de la Sărbătoarea stejarului, la Dulceaţa trandafirului, de la Gustul plăcintei de acasă, la Festivalul crapului sau Pepenaş de Însurăţei, de la Roşu de Urleasca la Galben de Racoviţa, tot ce ne trece prin cap e posibil, doar iniţiativă să avem şi dorinţă de implicare. Borş de peşte, Brânză de Gulianca, şi acum, iată, Festivalul lavandei, demonstrează că public ar fi, iar organizatorii nu ies în pierdere.
M-a mai încercat însă şi un alt sentiment, i-aş spune ciudat. Pentru că, privind toată marea aceea de mov şi oameni mi-am amintit că s-au scurs mai bine de 20 ani de când discutam pentru prima dată despre subiectul acesta cu conducerea Direcţiei Agricole. Instituţia avea printre atribuţii atunci şi posibilitatea iniţierii unor asemenea evenimente pentru valorificarea potenţialului şi resurselor locale şi chiar se pornise un proiecţel, un fel de calendar al sărbătorilor locale. Dar toată documentaţia, cel mai probabil, a rămas undeva într-un fişet, acoperită de praf.
Din fericire însă, iniţiativa privată reuşeşte întotdeauna să rupă barierele timpului, birocraţiei şi apatiei şi, chiar dacă au trecut 20 de ani, sper ca întânirea din weekend să fie un model de inspiraţie şi pentru alţi tineri care simt, vor şi pot să facă ceva concret pentru comunităţile lor.
Cât despre Festivalul lavandei... sunt convinsă că e abia începutul. Nu o cunosc pe Alina Gutium, sufletul întregului eveniment, dar dacă îi seamănă tatălui, aşteptaţi-vă şi la alte surprize...
La urmei urmei, dintr-un tată care la sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000, creştea struţi la Bărăganul, copilul n-are cum să se oprească la lavandă sau la o singură ediţie de festival!
