E prima dată când am văzut un spânzurat încă necoborât din funie, în cei peste zece ani de când lucrez ca reporter. Priveam cum poliţiştii fac măsurători, căutând indicii despre o eventuală crimă. Vorbeau oarecum impasibili cu omul de la Morgă, care aştepta cu targa pregătită, iar în tot acest zgomot de fundal, al vieţii ce-şi continua imperturbabil cursul, mă întrebam ce-o fi făcând sinucigaşul în lumea de dincolo. Poate că Dumnezeu îl aşteptase în poarta Raiului, luându-l părinteşte de după umăr şi liniştindu-l "Gata, acum eşti cu Mine. Uită ce-ai îndurat pe Pământ şi bucură-te de lumina Mea". Sau poate doar l-a aşteptat în prag şi, când a vrut să intre, l-a oprit, mustrându-l blând: "De ce te-ai grăbit? De ce n-ai aşteptat să te chem Eu? Îţi clădisem o scară din răutăţile lumii, trebuia să mă cauţi şi să mai ai răbdare. Acum nu te mai pot primi, înţelegi, nu?". Iar uşa Raiului s-a închis şi sufletul s-a grăbit înapoi, pe dâra tot mai difuză de lumină, încercând să reintre în trup cu aceeaşi disperare cu care se chinuise puţin mai înainte să iasă. Poate că auzea în jur discuţiile poliţiştilor şi click-ul aparatelor foto declanşate insistent de reporteri şi se mira că nimeni nu ia în seamă zbaterile sale. Apoi, într-o clipă de final, poate că a simţit pe spate mâna rece a Întunericului şi i-a auzit vocea şuierând metalic: "Destul, hai să mergem. Acum eşti al meu!" şi sufletul spânzuratului a tăcut, strivit de nepăsarea acelei glume sinistre ce i-a fost hărăzită ca destin.
Mulţi s-au grăbit să-l judece: avea cazier de hoţ, îl lăsase nevasta, nu lucra pe nicăieri. Cine poate să spună, însă, cu siguranţă că nu a încercat să se schimbe? De fapt, întrebarea corectă este: ce şanse de reuşită are, în societatea noastră, un astfel de om ajuns în buza prăpastiei? "Nicio şansă!", pare să ne spună rata tot mai crescută a sinuciderilor.
