Premiul Nobel primit de scriitoarea Herta Muller a schimbat complet percepţia societăţii româneşti, în general, şi a comunităţii culturale româneşti, în special. Experienţa ei cumplită din anii comunismului devine brusc interesantă, iar cărţile ei, trecute cu vederea de marile edituri româneşti, subiect de concentrare maximă. Brusc, oameni de cultură de prestigiu incontestabil încep să vorbească de Herta Muller cu familiaritate şi cu sugestia subtilă că ştiau de mult timp de această formidabilă scriitoare care a locuit în Banatul nostru românesc. Editura Humanitas iniţiază o serie de autor "Herta Muller", se mobilizează forţe şi se pune în scenă un eveniment pe măsura importanţei "fenomenului". La Ateneu, prezenţa Hertei Muller a fost întâmpinată de mii de oameni, care s-au înghesuit să ocupe un loc, fie el şi în picioare. Gabriel Liiceanu insistă pe obţinerea asentimentului Hertei Muller în privinţa aşa-zisei "rezistenţe prin cultură" a intelectualilor rămaşi în ţară şi care nu au adus ofrande regimului ceauşist, Herta Muller refuză să facă aşa ceva, răspunzând dur că, în România, dacă vine vorba de dizidenţă, nu prea e nimic de spus. Evident, presa explodează punând în valoare faptul că Liiceanu s-a făcut de râs, iar Nicolae Manolescu reacţionează critic la adresa Hertei Muller, acuzând-o de răutate şi incorectitudine.
Răspunsul la întrebarea din titlu nu-i simplu. Pe de o parte, momentul poate fi considerat istoric, datorită dezbaterii autentice, fără fel de fel interpretări intermediare, pe tema complicităţii intelectualilor români la regimul totalitar, în forma neparticipării la consolidarea ideologică şi poliţienească a dictaturii, dar neimplicării în cazurile de "linşare" ale unor dizidenţi autentici, ca Paul Goma, Radu Filipescu sau părintele Calciu. Pe de altă parte, şi chestiunea "neprostituării cuvintelor", în care se află Gabriel Liiceanu, ar trebui nuanţată, deoarece Nicolae Manolescu, pe la începutul ascensiunii sale în literatură, nu şi-a păstrat cuvintele prea curate. În fine, se impune o altă întrebare: se va întâmpla ceva?
Răspunsul curat este "nu!". Nimeni nu este dispus să-şi pună cenuşă în cap, să intre în raţiunea unui om ca Herta Muller şi să iasă din logica consacrată prin care, de 20 de ani încoace, s-au ridicat cariere, s-au construit cu migală centre de putere şi s-au croit destine care nu trebuie supuse unei evaluări "externe". Or, din acest ultim unghi de privire, s-ar părea că momentul consumat la Ateneu şi prelungit în zilele care au urmat nu o să capete valenţe "istorice", ci va rămâne la dispoziţia celor care fac "adevărul" în ţară, astfel încât totul, cu migală şi pricepere, va fi transformat într-un accident regretabil, cu multe confuzii ce vor fi clarificate rapid.
Eu, personal, atât am reţinut: a) ceea ce la nivelul unei anumite părţi a intelectualităţii româneşti se numeşte dezicere de fostul regim "prin nepătarea cuvintelor", la Herta Muller este o probă nezdruncinată de "apolitism vinovat"; b) mitul "rezistenţei prin cultură", prin cheia sensibilităţii Hertei Muller, se zdruncină serios şi nu mai are importanţă - după cum se vede - decât pentru cei direct implicaţi în acest mod de simţire prin care concep ei "dizidenţa".
Avem o ţară frumoasă, cu oameni frumoşi. Păcat, doar, că oamenii aceştia nu reacţionează la absolut nimic, fugind de adevăr ca eroina principală din Alien de monştrii aceia înspăimântători.
