Ne-am pus speranţe în guvernul trecut, dar n-a fost să fie! Iar după cum merg lucrurile acum prin minister... sistemul strâmb nu dă semne de îndreptare. Vor urma, probabil, alţi 4 ani în care niciodată nu se vor găsi resurse suficiente, în care triunghiul, şi aşa diform, părinţi - copii - profesori se va deteriora şi mai mult, în care nici măcar pentru imagine nu se va investi prea mult. Vor urma 4 ani cel mai probabil plini tot de decizii luate la repezeală, care vor viza în primul rând siguranţa şi confortul dascălilor şi mai puţin viitorul sau dorinţele copiilor. Şi am să vă dau şi un exemplu concret, respectiv scandalul iscat pe marginea reducerii numărului de ore, o iniţiativă extraordinară a ministrului Ecaterina Andronescu, de care s-a ales praful exact din cauzele mai sus expuse. În stilul pompieristic al heirupiştilor politicieni, ideea a fost făcută publică prea repede, fără modalităţi coerente de punere în practică. Rezultatul - un scandal mediatic de proporţii, în urma căruia iniţiativa şi-a pierdut din importanţă, dar mai ales din consistenţă. Pentru că, imediat, ministrul a cedat presiunii sindicatelor şi a încercat o reformulare, al cărei ţel principal a devenit protejarea profesorilor "sacrificaţi", în detrimentul dorinţelor elevilor. Ei bine, această abordare pe mine m-a înfuriat de-a dreptul. Este absurd, este aberant, este injust, ca încercând să repari o greşeală, pe care oricum am înghiţit-o prea mult, nici măcar în al 13-lea ceas să nu te gândeşti la termenul cel mai important din această ecuaţie - copilul. De 19 ani asistăm la atâtea exagerări în acest sistem, pentru că 19 ani, ni s-a ţipat strident şi insistent că dascălii nu trebuie să devină şomeri. Oare de ce? A contat vreodată câte mii de ingineri au fost disponibilizaţi? Nu. Dar dascălii sunt bine organizaţi, deci o masă uşor de manevrat politic. Iar când e vorba de voturi, credeţi că se gândeşte cineva la copiii noştri? Ce contează pentru ei că un adolescent de 15, 16 ani are într-o săptămână 34 - 38 de ore, adică 7-8 ore pe zi! El n-ar avea niciodată timp de proteste pentru că şi a doua zi are tot 7 - 8 ore, pentru care trebuie să se pregătească temeinic. Ce contează că elevul vrea să facă mai mult sport şi limbi străine, aşa cum se practică în ţările civilizate! Orarul se va reduce astfel încât să nu rămână profesori fără catedră! Şi, atunci, ce argumente să aduci în faţa unui sistem încuiat dacă nici măcar puterea exemplului nu contează - în UE copiii învaţă cel mult 25 de ore pe săptămână, şi materii pe jumătate faţă de elevii noştri. Iar dascălii, ei bine, norma didactică este de 18 de ore pe săptămână, adică 3 - 4 ore pe zi. Iar argumentul că alte 4 ore studiază acasă, pe mine, una, nu mă impresionează. Şi elevul trebuie să studieze acasă, pentru cele 8 ore de a doua zi!
Despre sacrificiu şi absurd
Totodată, ei contestă modul în care noua conducere a Ministerului Educaţiei vrea să reformeze sistemul de învăţământ. De fapt, nu ştiu dacă din '90 încoace a fost vreun an şcolar fără tensiuni, dacă în ultimii 19 ani a fost vreo iniţiativă în acest domeniu care să nu stârnească proteste din partea sindicatelor. Nu-mi amintesc, în ultimii 19 ani, să fi fost vreun mandat în care între cei de la catedră şi cei din minister să existe un dialog deschis, constructiv, un consens ca fiecare, după competenţe, să pună umărul la treabă pentru binele tuturor. Eu, una, nu-mi amintesc. Oricum, despre pretenţiile uneori absurde ale cadrelor didactice ca şi despre iniţiativele aberante ale miniştrilor Educaţiei, despre reformele eşuate, despre inconsecvenţa, incompetenţa şi nepăsarea care au dominat acest sector în ultimii 19 de ani, despre experimentele nereuşite ale căror victime au căzut generaţii întregi de elevi, s-au scris tone de hârtie, aşa că nu mai insist. Ideea e că acum, învăţământul se vede din afară ca un sistem strâmb, cu o imagine terfelită de neajunsuri, lipsă de comunicare, orgolii mărunte şi lupte interne. Şi, din păcate, în toată această dispută, marii perdanţi sunt copiii noştri, sufocaţi de un program infernal, materii supradimensionate, atât ca număr cât şi complexitate, de standarde de performanţă din ce în ce mai ridicate.
