Da, oricât de nepopulist ar suna, românului îi lipseşte cu desăvârşire atitudinea. Atitudinea în idei, atitudinea în credinţă, atitudinea în viaţa publică şi, cel mai grav, atitudinea în adevăr. Ăsta pare a fi handicapul-blazon şi sursa de continuă smiorcăială a lui. Dar să nu fiu rău înţeles, iau în considerare şi micile excepţii. Mici excepţii care au fost mereu etichetate drept: nemernici, leneşi, gură-cască, schizofrenici, schizoizi, anarhişti şi alte asemenea păcătoşenii ale elementului antisocial, doar pentru că nu au proslăvit fiţele norodului.
Această lipsă de atitudine nu vizează în special prezentul acestei epoci a resentimentului marxist pe care o trăim, ci pare a veni din vremuri imemoriale, din străfundul istoriei acestui popor, constituind poate "gena" lui spirituală, şi având, cu siguranţă, toate şansele să atingă anvergura unei veritabile tradiţii istorice. O tradiţie nu tocmai vopsită în culorile curcubeului, aşa cum dezvăluie de la sine. O tradiţie în care românul a "tăcut" şi a "executat". Turcii şi ruşii ştiu de ce...
De fiecare dată când privesc în jurul meu, citesc în ziare sau mă uit la televizor asist la un tragic spectacol al fugii cu coada între picioare. Văd o masă amorfă şi încruntată, care aşteaptă să fie modelată de oricine se nimereşte. Un popor împăiat cu acte normative, un popor de plastilină, ofuscat peste măsură că dolarii nu cresc în copaci şi că Gigi Becali nu poate preschimba apa-n vin. O Românie ce stă să pocnească de atâta ură şi neputinţă. O societate a "trasului cu ochiul" şi a "sâc!sâc!sâc!"- ului. O societate în care intelectualii, mai toţi abulici şi chercheliţi de aroganţă, pendulează, ca nişte Hopa-Mitică, între preaplinul propriei burţi şi amendarea nemerniciei, iar oamenii de rând, atunci când nu-şi sapă meticuloşi groapa unul altuia, "mârâie" doar pe sub plapumă. În fine, un "microcosmos" de costume Armani, chici gelate, traficanţi, doctoranzi peltici, genii muribunde şi amanţi bolnavi de inimă. Toate deodată.
Bun, se va pune întrebarea: de ce-i lipseşte oare românului atitudinea? Deoarece istoria ne-a arătat că românul s-a dovedit a fi până acum, prin excelenţă, o fiinţă de subzistenţă, situându-se de fiecare dată în neutralitate. Adică - nici "prea-prea", nici "foarte-foarte". Să nu cumva s-agite apele. Iar atitudinea, în general, implică o poziţie fermă faţă de un anume lucru. Or românul trăieşte şi a trăit dintotdeauna doar pentru a se "descurca". Pentru "a o scoate la capăt". Indiferent de câte capete a trebuit să spargă...
Au fost dese, extrem de dese, momentele în care un român, odată smuls din talk-show-ul vieţii sale cu miros de mici şi pus singur în faţa unui adevăr, a început brusc să se bâlbâie, să transpire, să aibă migrene, să înghită în sec, să o dea-n politică şi să sfârşească prin a spune... bancuri. Pentru că - nu-i aşa? - bancul e un bun analgezic. Bancul "dezumflă" realitatea şi e metoda cea mai eficientă de a fenta esenţialul. Politică şi caterincă. Ăsta ar putea fi epitaful acestui popor, unde ciulitul urechii este voluptatea nr.1.
