La acest capitol, Brăila oferă un veritabil zăcământ de energii resentimentare. Le întâlnim pe toate planurile de expresie socială. În cultura locală, adăpându-se cu nesaţ din apa stătută a proletcultismului târziu, încruntaţi, intrigaţi, supăraţi, isterici şi anacronici (în sens negativ!), resentimentarii au pus sechestru pe tot ceea ce înseamnă ordonator instituţional de proiecte culturale, deturnând cultura spre un diletantism violent. În plan administrativ, "travestiţi" în funcţionari publici, în consilieri municipali şi judeţeni etc., resentimentarii au procesat o marginalizare distructivă a profesionalismului, lăsând loc unei defulări de proporţii a unui amatorism exercitat prin licitaţii cu dedicaţie, prin spolieri şi prin procese pierdute la comandă. Însă cota cea mai ridicată a resentimentului o găsim, bineînţeles, în politică. Nu mai încape nicio îndoială: în marea lui parte (evident, cu excepţiile de rigoare), mediul politic brăilean se află, la ora actuală, sub o dominaţie a lichelelor (mai mici sau mai mari) - fie ele PSD-iste, PNL-iste sau PDL-iste. Oricum, diferenţele doctrinare dintre ele se rezumă doar la culoarea stemei. Psihologia acestei clase politice care taie şi spânzură la Brăila este una pe cât de simplă, pe atât de monstruoasă: acest soi de politicieni reprezintă o clasă întemeiată nu pe simţul proprietăţii (adică, pe business), ci pe oftică (adică, pe resentiment; adică, au frustrări de stânga). Nu dorinţa de-a aparţine unui mediu afaceresc le alimentează ambiţia de a defila prin politică, ci oftica mistuitoare pe care o simt la vederea limuzinei, căsuţei de vacanţă sau a contului bancar ale celuilalt (rudă, coleg de partid, adversar politic etc.); de exemplu, nu o viziune managerială l-a smuls pe Gigi X de pe malul gârlei şi l-a aruncat "la oraş", ci oftica faţă de "orăşeni", cărora trebuia să le dea o lecţie, să le arate de ce este în stare un "flăcău de la ţară" (cum altfel decât având acces la obiectul lor "sacru", care-l făcea să urle de invidie - banul!).
Acolo unde oftica stabileşte regulile jocului, falimentul nu devine un pericol, ci o garanţie. Ca să n-o mai lungim: sub nasul nostru se desfăşoară orgia financiară a unei clase politice care, oricât s-ar parfuma şi oricâte costume Armani ar îmbrăca, tot va duhni de la o poştă a trândăvie de bişniţar. Abia când oftica se va potoli, vom putea discuta în sfârşit despre doctrine şi reforme.
Până atunci, facem pluta pe acelaşi ocean de dejecţii, imaginându-ne că, de fapt, dormim în boscheţii din Monte Carlo.
