Sincer, în ultimii ani, rând pe rând “maeştrii” presei, cei care la un moment dat făceau parte din conducerea Clubului Român de Presă şi-au dezvăluit o faţă urâtă, urâtă tare. Rând pe rând despre Sorin Roşca Stănescu, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu (Dumnezeu să-l ierte!) dar şi despre mai tinerii Dan Andronic, Robert Turcescu şi alţii ca ei au apărut în spaţiul public nişte poveşti oribile, care ţineau fie de corupţie, fie de moralitate în căsnicie, fie de un trecut, mai mult decât dubios, de informatori sau “acoperiţi” pentru Securitatea lui Ceauşescu, dar şi pentru Serviciile Secrete de după '89, şi nu în ultimul rând de legături murdare cu afacerişti penali precum Sorin Ovidiu Vântu, Sebastian Ghiţă ş.a. Dacă mai amintim şi ce s-a ales de Naşu', alias Radu Moraru, sau de Dan Diaconescu Direct, cu mizeria lui de televiziune, tabloul e complet. Rând pe rând aceşti inşi s-au îmbogăţit, sacrificându-şi credibilitatea proprie, unii au intrat în politică, alţii s-au pus în slujba unor politicieni macabri aş spune, şi rezultatul a fost prăbuşirea încrederii populaţiei în presă - mai ales că în vremuri de criză, c-a fost dreapta, c-a fost stânga, ajutoarele s-au dat pe ochi frumoşi. În toată această perioadă, Cristian Tudor Popescu a rămas un bastion al credibilităţii prin faptul că, de regulă, criticile sale au mers de la dreapta la stânga simultan, nu a părut că-i ţine în braţe pe unii sau pe alţii, nu a părut că a bătut palma cu unii într-o perioadă, apoi cu alţii în altă perioadă. Nu a părut suspect de bine informat, semn că are legături cu generali din SRI. În fine, a părut OK, chit că şi el ascunde nişte schelete în dulap de pe vremea lui Ceauşescu dar şi de pe vremea când ziarul “Scânteia”, proaspăt devenit “Adevărul”, lăuda mineriadele. În încrâncenarea lui specifică, CTP mi-a părut echilibrat.
În acest context, nu înţeleg ce-l mână în lupta asta asiduă împotriva Bisericii, a moaştelor, a pelerinajelor, a preoţilor, a sărbătorilor creştine şi, în fine, a “vitelor” păstorite de Patriarhul Daniel. Se ştie, CTP este ateu, dar până acum nu am asistat la excese, unul după altul, de parcă Biserica, credincioşii care se încăpăţânează să meargă la moaşte sau sărbătorile creştine în general ar fi de vină pentru tot răul din ţara asta. Deja a devenit o sperietoare, câtă vreme un şef de pe la o echipă de fotbal din Iaşi – iertare, dar nu mă pricep şi nu sunt informată - a declarat la Pro Tv că a chemat preotul pentru o sfeştanie, dar s-a declarat stresat să nu intre în gura lui CTP. Iată cum am ajuns la un alt punct. În emisiunea “Realitatea Spirituală”, prof. univ. Dan Dungaciu de la catedra de Sociologie a Universităţii din Bucureşti s-a întrebat retoric unde este intelectualitatea laică din ţara asta care ar putea, argumentat, să contracareze niste poziţii precum cea a lui Popescu: anti- patriarh, anti- creştini, anti, anti, ferm convins că numai el, CTP, ştie ce a vrut să spună Mântuitorul în Noul Testament şi alte astfel de semne ale unei trufii dezgustătoare, dacă-mi permiteţi. Cu excepţia lui Mihail Neamţu, sincer, n-am prea văzut să se înghesuie intelectuali în a le ţine partea şi preoţilor, de fapt valorilor creştine, mai bine zis! Nişte exemple din istorie cu ce a însemnat preoţimea pentru eliberarea acestui popor de sub întunericul cunoaşterii, poate ne-ar fi prins bine. În schimb, am văzut jurnalişti sau realizatori de emisiuni care şi-au asumat public credinţa: Rareş Bogdan, Alex Dima (“România, Te iubesc”), Claudiu Pândaru (DIGI 24) sunt numele care îmi vin acum în minte. Mai mult, cu plăcută surpriză am văzut că sub semnătura lui Cătălin Tolontan a apărut un reportaj cu privire la faţa nevăzută a Bisericii. Cea care ajută, care scoate bani din piatră seacă pentru copii, pentru bătrâni, pentru săraci...
Nu m-am considerat niciodată un intelectual! Cu smerenie vreau să-i transmit lui CTP sau celor ca el următoarele: nu ştiu de câte ori a citit şi ce a vrut să înţeleagă din Noul Testament. Eu pot să afirm că am înţeles următoarele: cu măsura cu care judeci, cu aceea vei fi judecat, urăşte păcatul, dar iubeşte-l pe păcătos. Iată de ce nu pot să fiu de acord cu judecarea de către CTP a Patriarhului Daniel, şi nici a “vitelor” pe care le păstoreşte Preafericitul. Un singur lucru mai adaug: CREDINŢA te poate mântui, CREDINŢA te poate vindeca, CREDINŢA îţi dă puterea să mergi mai departe indiferent de vremuri. De aceea Mântuitorul spune – citez din memorie – dacă aveţi credinţă cât un grăunte de muştar, puteţi muta munţii! A învia morţii, a se vindeca bolnavii născuţi orbi şi câte miracole sunt istorisite în Biblie n-au nimic de-a face cu logica seacă. Este vorba despre credinţă. “Credinţa ta te-a mântuit”, sunt vorbele Mântuitorului din Biblia, pe care a citit-o şi CTP. Iată de ce sfântul părinte Ştefan Argatu, care provine dintr-o familie de sfinţi preoţi, atrage deseori atenţia la mănăstirea de lângă Ciorăşti, unde a construit un aşezământ pentru bătrâni: “Când vă rugaţi să CREDEŢI că vi s-a împlinit deja dorinţa”. Credinţa înseamnă speranţă, iar speranţa înseamnă puterea de a merge mai departe, indiferent de pandemie, boli, necazuri. Ce e rău în asta?
