Deficitul bugetar al României pe anul trecut a fost de 4,6% din Produsul Intern Brut, a anunţat, ieri, ministrul Finanţelor, Florin Cîţu, cu mult peste limita maximă de 3% din PIB, stabilită la nivelul UE şi pe care România trebuia să o respecte. Adică vreo 10 miliarde de euro. Ca să înţeleagă toată lumea, statul român a cheltuit, anul trecut, cu 10 miliarde de euro mai mult decât a încasat. Şi asta nu pentru cine ştie ce investiţii uriaşe, pentru autostrăzi, spitale, şcoli sau alte asemenea chestiuni ce ţin de viitorul acestei ţări şi a acestei naţii, ci în special pentru plata salariilor la stat, a pensiilor – inclusiv alea speciale.
Situaţia a fost generată de guvernarea anterioară, a PSD-ALDE, prin măsurile populiste luate fără nicio analiză economică reală. Desigur, dacă PSD-ALDE ar fi guvernat şi acum, ar fi scos un deficit mai mic. Dar nu pentru că ar fi fost mai competent, ci pentru că ar mai fi amânat nişte plăţi ale statului către mediul privat şi ar mai fi jonglat cu nişte TVA nereturnat sau cu facturi neachitate la timp. Ar mai fi scăldat-o o perioadă, pentru a ascunde adevărata situaţie.
Situaţia însă nu este deloc roză. Este cel mai mare deficit bugetar înregistrat în ultimii 9 ani de România, iar statul continuă să cheltuiască mai mult decât produce. Evident, gaura asta de 10 miliarde de euro trebuie acoperită şi, cum altfel, dacă nu din împrumuturi? Să presupunem că o familie care a încasat anul trecut 36.000 de lei, adică 3.000 de lei net pe lună, a cheltuit cu 4,6% mai mult, adică încă 1.656 de lei peste cei 36.000 de lei. De unde vin aceşti bani? Dintr-o descoperire de cont, dintr-un credit de nevoi personale, dintr-un card de credit. Sunt bani pe care familia nu i-a avut, ci i-a împrumutat de la o bancă şi trebuie să-i dea înapoi. Cu dobândă, desigur. Prima problemă a familiei este că banii nu i-a cheltuit pentru ceva ce ar putea aduce mai mulţi bani pe viitor – un sistem de încălzire mai eficient, să zicem – sau pentru ceva strict necesar – repararea unui perete care stă să cadă, ci doar pe fel de fel de lucruri nu neapărat necesare pe care, de fapt, nu şi le permite. O a doua mare problemă a familiei este dacă anul acesta va reuşi să încaseze mai mult cu vreo 1.900 de lei, ca să acopere împrumutul şi dobânda. Dar, obişnuită să cheltuiască pe fel de fel de lucruri nu neapărat necesare, nu va reuşi să se abţină, prin urmare va mai avea nevoie de alţi cel puţin 1.700 de lei, pentru a-şi menţine măcar nivelul de trai de anul trecut, la care se adaugă şi o mică inflaţie. Numai că pretenţiile cresc, dar veniturile familiei se majorează cu doar 100 de lei pe lună, că atât se poate. Prin urmare, din cei 1.200 de lei încasaţi în plus anul acesta, familia nu va putea acoperi nici măcar împrumutul de anul trecut, nicidecum să susţină cheltuielile cu care s-a obişnuit. Prin urmare, se va împrumuta din nou. Cu vreo 2.400 de lei de data aceasta, cu dobândă şi mai mare. Şi la fel se va întâmpla şi anul viitor. Adevărata problemă a familiei va fi nu neapărat cât o va putea duce aşa, dar mai ales cât îi va lua să înţeleagă că nu-şi permite să mai cheltuiască bani pe care de fapt nu-i are. Mai ales că, între timp, a căzut şi peretele şi s-a stricat şi sistemul de încălzire.
Pentru că asta face România: nu-şi rezolvă problemele pe care le are - lipsa autostrăzilor şi a spitalelor, de exemplu, ori eficientizarea administraţiei publice -, dar împrumută de la an la an bani pentru a acoperi găuri făcute cu lucruri pe care nu şi le permite - cum ar fi pensii majorate cu 40%, salarii la stat mai mari de la an la an, pensii speciale, tichete de vacanţă sau un aparat de stat ineficient.
