Până la urmă, să fim sinceri şi să recunoaştem că nu ne făceam prea mari iluzii că politicienii ar trăi prost chiar şi pe timp de criză şi că sloganul "să trăiţi bine!" n-ar rămâne la fel de valabil pentru cei mai mulţi dintre ei. Începând cu preşedintele care, oficial, nu are niciun venit - el donându-şi integral salariul în numele austerităţii, iar soţia sa neavând un loc de muncă sau vreo altă sursă de venituri - şi terminând cu simplii consilieri locali de prin ţară, ei nu au cum să o ducă rău. Pentru ei şi apropiaţii lor, întotdeauna se găsesc variante, se găsesc resurse, se găsesc afaceri, contracte, locuri de muncă disponibile sau măcar oportunităţi. Dacă politica n-ar presupune apărarea şi perpetuarea unor avantaje proprii, atunci probabil nimeni n-ar mai face politică în România. Dacă politica ar presupune din partea aleşilor doar activitate în interesul celor care i-au votat, atunci ar echivala cu un act caritabil sau de voluntariat. Or, în România, se ştie, voluntariatul aproape că nu există. Iar în politică, înainte de a fi ales, trebuie să ajungi să fii numit. Chiar şi simpla numire ca posibil candidat presupune cheltuieli serioase şi o "proptea" cât mai bine înfiptă în partid. "Proptea" care trebuie răsplătită bine, iar o astfel de investiţie trebuie amortizată. Nimeni nu se bagă în politică doar ca să rămână sărac, să locuiască în continuare cu părinţii, să facă afaceri la nivelul unui chioşc de la parter de bloc sau să nu reuşească să-şi schimbe vechea Dacie oficială din declaraţia de avere cu ceva mai apropiat "statutului" său.
Şi toate astea pentru că, din nefericire, politica este văzută în România mai degrabă ca o afacere ce îţi deschide o grămadă de alte orizonturi, nicidecum ca un loc de muncă unde trebuie să-ţi faci cât mai bine treaba pentru cei care te-au angajat: cetăţenii.