Dar oamenii vor să ştie ce oferă candidaţii, iar aceştia din urmă se simt obligaţi să-şi prezinte marfa, să-şi facă reclamă într-un mod cât mai zgomotos posibil, ca să-i acopere pe ceilalţi. Uneori se ajută de rezultatele unor sondaje de opinie în care cifrele diferă mereu atunci când le compari unul cu altul. Aşadar, în ce sau cine să ai mai multă încredere?
Oricare discurs de candidat este îndreptat împotriva celorlalţi, care - nu-i aşa? - au făcut numai rele. În general, sursa tuturor relelor este fosta guvernare, iar dacă aceasta e absolvită de orice vină rămâne atunci eterna şi greaua moştenire. Există însă o mare dilemă: unde s-ar putea încadra distrugerea unei întregi ramuri a economiei, făcută praf în cei 20 de ani trecuţi de la revoluţie? Agricultura a suportat plata unei mari părţi din datoriile externe, aşa cum a cerut Ceauşescu. Acum, este un eşec confirmat al tranziţiei. Producţia obţinută este insuficientă pentru consumul intern şi trebuie suplimentată în fiecare an cu importuri. În consecinţă, piaţa alimentară românească este invadată de tot ceea ce nu mai suntem în stare să facem, cu etichete în limbi străine. Nostalgicii ar adăuga şi faptul că abundenţa şi diversitatea produselor nu pot sta în balanţă cu calitatea de dinainte de '90.
De ce s-a ajuns aici şi ce ar trebui să facă liderii unei ţări care încă mai vrea să dea Uniunii Europene un comisar taman pe agricultură? Părerea unanimă este că lipsa investiţiilor după 1990 a determinat prăbuşirea producţiei agricole. Irigaţiile şi tehnologia modernă au fost ignorate. A contat şi numărul mare de retrocedări de terenuri - care nu s-au încheiat nici până în ziua de azi, ceea ce a dus la fărâmiţarea marilor suprafeţe cultivate şi lăsarea lor în paragină. Astăzi, ne mirăm că agricultorii şi fermierii din ţările vest-europene îndrăznesc să asedieze instituţiile Uniunii în chiar inima Bruxelles-ului cerând subvenţii mai mari şi înlesniri, pe când ţăranul român se mulţumeşte cu ce culege de pe mica lui moşie sau, în termeni de specialitate, din ferma sa de subzistenţă.
Din nefericire, de cei aproape zece milioane de locuitori ai zonelor rurale îşi aduc aminte politicienii abia o dată la 4-5 ani. Motivul electoral devine atunci mai important decât orice, dar de fapt e încă o dovadă că tot ce se aseamănă se adună. În acest caz, eşecul confirmat al agriculturii şi eşecul prefigurat al clasei politice.
