Adică, imaginaţi-vă puţin: eu, Ion Iliescu, stăpânul suprem al social-democraţiei româneşti, iconul puterii politice post-decembriste, tătucul progresist al naţiunii, eu, Imperatorum, eu, tancul eliberator, eu, cel care am salvat cu bâta minerului ţara de parazitismul intelectualilor "reacţionari", eu, cel care am purtat Revoluţia din '89 pe umerii mei fragili şi lipsiţi de păcat şi am hrănit cu pipeta sfânta democraţie românească, acum eu să-mi închei măreţul destin fiind gonit pe uşa din dos, fiind dat afară cu mătura lustraţiei. Aici e marele ghimpe din coasta lui Ion Iliescu şi, din punctul meu de vedere, tocmai acesta e scenariul ideal şi corect ce ar trebui să pună capăt carierei politice preponderent resentimentare a unui personaj pervers şi ipocrit precum Ion Iliescu: gonirea pe uşa din dos. Dar, întreb eu, de câte ori va trebui oare lustrat Ion Iliescu pentru a se curăţa de tot sângele Revoluţiei? Încă o viaţă de om plus încă o viaţă de Iliescu!, aş spune - ca să rămânem într-un reper inteligibil.
În ce priveşte Legea Lustraţiei, orice discuţie legată de rostul şi de termenul ei de valabilitate morală mi se pare pur şi simplu, din start, o prejudecată dobitocească. Însăşi criticarea unui act normativ care îndepărtează de la manetele principale ale statului foştii activişti ai aparatului politic comunist, adică cei care au lucrat în slujba unui regim criminal, să-mi fie cu iertare, dar reprezintă un act de dobitocie abisală. Aprobarea Legii Lustraţiei nu este o chestiune abstractă, încât să fie nevoie de o dezbatere publică. Ea este o obligaţie faţă de toţi cei trecuţi prin maşina comunistă de tocat suflete, iar orice amânare înseamnă o flegmă în plus aruncată pe mormântul martirilor şi pe memoria luptei pentru libertate. Comunismul va rămâne ceea ce a fost, o fabrică a morţii, oricât de mult s-ar chinui, trepanaţi de amoralitate şi schizofrenie, junii exponenţi ai neo-marxismului salonard să-i şteargă de sânge "boticul". Lagărele comuniste vor rămâne lagăre comuniste, adică nişte pivniţe ale iadului. Iar îndoielile legate de aplicarea acestei legi, prezente atât în rândul multor "capete luminate" ale politicii româneşti cât şi în cel al societăţii civile, adică noi, ăştia, gloata spălată pe creier, depun încă o dată mărturie pentru analiza Monicăi Lovinescu din "Etica neuitării": "Noi nu acceptăm, nici nu refuzăm. Amânăm orice gest chirurgical. Am ieşit din marele spital al totalitarismului neoperaţi, încă nevindecaţi, purtători mai departe de germeni, contaminatori şi contaminaţi laolaltă, într-un nefiresc amalgam".
În fine, dacă va fi aprobată Legea Lustraţiei, aştept cu nerăbdare să văd care vor fi "brandurile" politicii brăilene ce vor trebui să-şi arunce bocceluţa în spinare şi să spele putina. Sunt sigur că atmosfera va fi una... "înduioşătoare".
