Am tot citit, zilele acestea, pe reţelele de socializare, mesaje de mulţumire la adresa personalului medical din diferite spitale din ţară. Cu forme mai uşoare sau mai grave ale bolii provocate de infecţia cu SARS-COV2, odată ajunşi acasă, toţi oamenii aceştia - de la celebri la iluştri necunoscuţi - au simţit nevoia să-şi arate recunoştinţa faţă de cei care le-au stat zi şi noapte la căpătâi. Un gest sublim, din punctul meu de vedere. Bravo, oameni buni! Doar cine nu lucrează în contact direct cu omul nu ştie cât de importante sunt toate aceste lucruri! Ele dau, practic, valoare muncii tale, te motivează şi îţi dau putere să mergi mai departe. Dacă eu, jurnalist, vibrez la fiecare comentariu, la fiecare cuvânt frumos pe care mi-l adresează, într-un fel sau altul, un cititor, îmi închipui câtă energie îşi iau medicii din aceste rânduri. Mai ales într-o perioadă atât de istovitoare pentru ei. Chiar îmi pare rău că, din martie trecut şi până acum, undeva, pe drum, am pierdut solidaritatea aceea care ne-a dat forţă la începutul pandemiei. Toate acele aplauze, flash-uri, sirene, toate acele semne şi mesaje, mai mult sau mai puţin discrete, din lumea virtuală sau reală, prin care arătam cadrelor medicale că le înţelegem efortul şi le respectăm munca. Păcat că au rămas atât de rare! Sunt recompense importante, care, de multe ori, valorează sufleteşte şi te bucură mai mult decât o primă, să spunem, pentru performanţă.
După 19 luni de luptă cu virusul însă, eroii din linia I şi-au pierdut strălucirea pentru public: e job-ul lor, să-şi facă treaba! Trist că unii gândesc aşa şi comentează în consecinţă! Nu e jobul, menirea, misiunea nimănui să lucreze în ritmul acesta atât de copleşitor, în cele mai vitrege condiţii, care te dezechilibrează fizic şi psihic, şi ca profesionist, şi ca om. Nu e job-ul nimănui să suplinească alte şapte job-uri şi să găsească soluţii, să facă minuni din nimic. NU E! Dar ei asta fac de 19 luni încoace. De aceea merită un mare MULŢUMESC! Dacă puteţi şi voi să scrieţi undeva, vă rog, scrieţi!
