Am cumpărat roșii, zilele trecute. 17 lei kilogramul. De poftă, din alea țuguiate. Cele mai roz, sau cele rotunde, cu pulpa aia cărnoasă, erau 20, chiar 22 lei/kg.
Știu, sunt în București și piețe mai ieftine, unde țuguiatele se vând cu 8 – 10 lei, dar piețele astea sunt departe de mine și cât dai pe benzină, cât stai în trafic, cât timp pierzi cu parcarea... prea mare deranjul.
Din acest motiv, știrea că fermierii aruncă cu tonele la gunoi producția de roșii m-a bulversat pur și simplu. Nu mi-e clar încă ce preț sunt dispuși intermediarii să ofere pe un kilogram, unii fermieri spun că li s-ar fi oferit 50 de bani, alții un leu, alții 1,5 lei. Asta în condițiile în care, calculele lor arată că un preț corect, acoperitor ar fi 4 lei. Mă rog, e discutabil, ca la orice cultură, contează cât investești în hectarul ăla, că de aici vine și producția, și calitatea. Dar, dincolo de orice, mi se pare o diferență enormă între 1 și 8 lei, darămite între 1 și 17. Iar în suburbiile Bucureștiului cam acesta este trendul.
Acum, o fi scumpă motorina, o costa mult să închiriezi taraba și să plătești un om să-ți vândă marfa. Dar nu credeți că hăul acesta e prea mare? Ce altceva să pui între granițele lui ca să se justifice această pur și simplu bătaie de joc? Poate, cantitățile enorme de roșii aduse din import. Dar, se știe, dacă la două tarabe așezate una lângă alta pui pe una produse românești și pe cealaltă de import, chiar dacă cele românești ar fi ușor mai scumpe, mulți cumpărători ar fi dispuși să dea un leu – doi în plus. Numai că samsarului i se rupe de ce ar cumpăra românul. Nu mai bine ia el pe nimic fructe și legume turcești și le face din pix autohtone, că doar nu-l doare mâna să scrie pe etichetă. Vorba aia, am văzut banane și ananas românești...
De aceea are tupeu samsarul că meargă la poarta fermei și să-i ofere țăranului, în batjocură, 50 de bani. De aceea ajungem mereu în cercul ăsta vicios, în care țăranul muncește, iar comerciantul face bani.
Inițial, am fost tentată să spun că acesta este consecința lipsei asocierii. Numai că, acum, fermierii care au tras semnalul de alarmă sunt toți incluși în Programul Tomata. Adică au beneficiat de niște subvenții, la care nu ar fi ajuns dacă nu ar fi fost cuprinși într-o formă de asociere. Drept urmare, nu aceasta e cauza. Și atunci?
Atunci posibilele explicații sunt și mai triste. Asociațiile astea, care în multe țări fac legea, la noi sunt doar de formă, doar pe hârtie, ca să plimbe niște bani din vistieria guvernului în conturile agricultorilor. Și, dacă fermierii nu vor înțelege că nu acesta este rostul unei asociații, și peste zece veri vom citit tot știri despre cum își aruncă producția la gunoi.
Știrea aceasta însă mi-a mai amintit ceva. Mi-a amintit de pandemie. Nu cred că în viața mea de adult am mai mâncat vreodată atât de multe fructe și legume, și atât de bune, ca în 2020 și 2021. Cum așa? Simplu. Pentru că erau atâtea restricții privind deplasarea, fermierii din satele învecinate și-au unit forțele, au pus produs lângă produs, și-au făcut grupuri pe rețele, au stabilit o valoare minimă pentru un un coș și, prin rotație, asigurau distribuția în zonă. Și puneai în coșul ăla orice: legume, fructe, lactate, ouă, carne, dulcețuri, sucuri, murături, bulion, zacuscă etc. Toate proaspete, de cea mai bună calitate și aduse la ușă.
Nevoia i-a obligat să facă asta. Și, din punctul meu de vedere, a fost o rețetă de succes. N-am auzit în anii aceia ca vreunul dintre ei să-și arunce marfa. Au copt vinete și ardei, au făcut bulion și tot felul de tocănițe, dulcețuri și compoturi. Tot felul de delicatețuri și toate se cumpărau în neștire, deși la preț erau mult peste magazin. Dar despre asta este vorba, să-ți valorifici la maxim producția, și acesta este avantajul unei asocieri reale, să te ajute să-ți valorifici la maxim munca.
