Prin iarnă așa, am stat noi ca niște gospodari la chibzuială și am decis: la primăvară ne facem o terasă. Am măsurat, am socotit, ne-am consultat cu niște meșteri și, una peste alta, ne-a ieșit un preț de vreo 6.000 lei. Ne-am pus pe strâns banuți și în luna mai am zis gata: ne apucăm de treabă. Meșterii însă, ocupați deja, ne-au făcut planificare pentru început de iunie. Numai că, la început de iunie, au început ploile. Și dă-i, și toarnă! Vreo 4 săptămâni a plouat întruna. Ce terasă, că abia pridideam să dăm apa afară de prin curți. Trece ploaia, se usucă pământul, hai să reluăm discuțiile. Meșterii însă, din nou, dacă tot au amânat lucrări, abia ne-au strecurat și pe noi undeva pe 7-8 iulie. Așa că, la început de iulie, hai după materiale! Doar că... ce să vezi! Nu știu ce grindă care în februarie costa 30 lei ajunsese acum la 49 lei, alta de la 51 lei la 72 lei, scândura de la 5 la 7 lei, nu mai știu ce alte chițibușe de la 10 la 14 lei etc. Adunăm, tragem linie, vreo 8.000 lei. Exclus! Trebuie să plecăm și în concediu, după 15 luni de stat în casă, merităm și noi o drumeție. Mai mult, am zis noi, încep vacanțele, n-o să se mai înghesuie lumea la cherestea, își mai revin prețurile.
Nici vorbă! Acum 2 zile, am mers la magazin să vedem care mai e situația și... NĂUCEALĂ: grinda care în primăvară costa 30 lei și în iunie 49 lei, acum costa nici mai mult nici mai puțin de 71 lei, cealaltă care se scumpise de la 51 lei la 72 lei, acum era 93 lei, iar scândura se ducea deja spre 10 lei – cea mai ordinară, una dreaptă și rindeluită era vreo 14 - 15 lei. Chițibușurile nici nu le-am mai băgat în seamă când am văzut cât s-a scumpit tabla! Depășeam deja 11.000 lei– adică aproape dublu prin comparație cu primele calcule din februarie. Când i-am înștiințat pe băieți că renunțăm să construim, au albit. Dintre clienții pe care îi programaseră pe iulie-august, mai bine de jumătate deja amânaseră. În condițiile în care ei la manoperă nu adăugaseră nici măcar un leuț.
Citisem de primul val de scumpiri, știam că prima majorare crease panică printre constructori și că, prin Consiliul Concurenței, Guvernul dorea să demareze o anchetă, pentru a identifica problemele și cauzele care au condus la astfel de creșteri. Dar, în ciuda tuturor acestor proteste și critici, să mă întorc în același magazin la un interval de 10 zile și să găsesc cu cel puțin 10 lei mai mare orice preț, chiar nu mi-am închipuit.
Și bun, eu supraviețuiesc fără terasă, dar meșterii aceștia, care doar asta fac: terase, pergole, foișoare, ei din ce trăiesc? Și bun, aici discutăm de o amărâtă de terasă și doi tâmplari, dar ce se întâmplă cu lucrările mari deja începute și negociate, cu contractele importante aflate în derulare!?
De exemplu, în zona în care locuiesc încă se construiește mult, inclusiv blocuri. Și deja se vorbește pe la colțuri că se fac mari concesii la calitate – beton, plasă de sârmă, lemnărie (nu se mai respectă rețetele, nici grosimile, nici numărul sau cantitatea impuse prin norme. Și așa zona construcțiilor rezidențiale e cam sat fără câini... prețul acesta, al pierderilor și problemelor viitoare, cine îl plătește?
Evident, în toată povestea aceasta, trebuie privit contextul internațional, creșteri de genul acesta sunt semnalate peste tot în lume. Nicăieri însă în ritmul galopant și la procentele din România? De ce? Pentru că la noi se construiește mult, ceea ce e bine, doar că asta alimentează nesațul de profit de pe tot lanțul de producție. Că deh! Așa înțelege românul raportul cerere-ofertă! Și așa înțelege românul economia de piață. Dacă tot s-a scumpit azi betonul... de ce să nu scumpim și casele finalizate acum un an sau 20!
