Culoarea banilor

"Culoarea banilor", editorialul din '97 al lui Nistorescu, reprezintă, în fond, fotografia lui Sorin Ovidiu Vîntu în vremea în care îşi făcea planuri să intre în mass-media: "Domnul Sorin Vîntu voia bani din ziare. A cumpărat cadavrul «Tineretului liber» şi voia publicaţii noi. Voia un plan inteligent de cumpărare a «Rodipetului», a fabricii de hârtie Letea, apoi procente în principalele ziare. Mă uitam la el ca la un extraterestru cu cârjă şi încercam să înţeleg. (...) Domnul Vîntu voia două ziare. Unul serios, care să bată la vârful societăţii şi unul de scandal. Şi nimeni să nu ştie niciodată cine se află în spatele lor. Domnule, i-am spus, în România totul se află! La proşti, a zis el cu acelaşi cinism. Angajăm un redactor şef şi acesta execută ordinele prin telefon. Eventual punem şi o cameră video ca să aveţi sentimentul că vorbiţi cu cineva. Să-l vedeţi cum transpiră când daţi ordine", scria Nistorescu despre "fostul puşcăriaş" Vîntu, în epoca de glorie a Gelsor şi FNI. Ani mai târziu, Nistorescu a înţeles, probabil, că verticalitatea nu ţine de foame şi a înclinat steagul, distrugând, la comanda lui Vîntu, în câteva zile, toată redacţia "Cotidianul". Visele lui Vîntu, aşa cum erau ele în '97, au crescut şi s-au modelat apoi în funcţie de evoluţia societăţii. Însă sâmburele surprins atunci, la sfârşitul anilor '90, de fostul director al "Evenimentului zilei", a rămas neschimbat şi defineşte acum felul în care se face presă la nivel naţional.

"SOV: Mai mult decât atât, dragă Sergiu, tu ştii ce eşti acolo, în fapt? Ce funcţie ai acolo, în fapt, dragă prietene?
Toader: Sunt comisarul sovietic.
SOV: Absolut, fără discuţie."

Secvenţa aceasta, decupată din stenograma ce prezintă dialogul dintre Vîntu şi Sergiu Toader, preşedintele Grupului Realitatea - Caţavencu, îmi pare reprezentativă pentru modul diabolic de a transforma presa, din câine de pază al democraţiei, în doberman de atac ori de strunit deţinuţii în lagăr, dar şi pentru naturaleţea cu care oamenii, poate remarcabili într-un alt context ori într-un alt dat istoric, îşi asumă obedienţa faţă de un fost puşcăriaş "adus de valurile tulburi de după 1990, dintr-un modest oraş din Moldova, la gurile de metrou din Bucureşti, unde a început cu vânzarea certificatelor de privatizare", după cum scria Cornel Nistorescu. O armată întreagă de jurnalişti şi-au pus batista pe gură şi prestează... ceea ce dictează Vîntu, lobotomizându-şi conştiinţele pentru un pumn de bani. Iar dacă lucrurile ar sta aşa doar în trustul fostului părinte al FNI, situaţia nu ar fi atât de dramatică. Maladia aceasta este însă generalizată, iar redacţiile din capitală devin modele şi şcoli de presă pentru întreaga mass-media românească, iar principiile de management de presă promovate de Vîntu, Voiculescu ori Patriciu sunt inhalate cu poftă de orice mic politician ori om de afaceri ce se visează patron de ziar, de televiziune, de radio ori chiar de trust media.
În încheiere o să spun că am o prietenă care a lucrat la Realitatea FM şi că, la fel ca toţi foştii săi colegi, nu şi-a luat salariul pe ultimele 4 luni, dovadă că, oricât de sus s-ar căţăra pe scara socială, oricâte milioane de euro ar strânge în conturi, oricâte sfori ar întinde şi cu oricâţi candidaţi la preşedinţie s-ar trage de şireturi, ţeparii tot ţepari rămân.

Ei bine, fără implicarea unor trusturi occidentale în mass-media românească mi-e greu să mai cred în revenirea presei, prea curând, la o cale firească, construită pe norme deontologice şi etice reale. Mai cred doar în rezistenţă.