Am adus în discuţie această scenă deoarece, cu unele mici excepţii de accent şi de expresie, în opinia mea, redă cu lux de amănunte atitudinea românului faţă de statistica zdrobitoare a crimelor săvârşite în numele comunismului. Săptămâna trecută, nimerind accidental la masa unui prieten, masă la care se aflau şi doi tineri polonezi, ambii de 18 ani, am rămas perplex de reacţia pe care au avut-o amândoi în momentul în care am deschis subiectul masacrului de la Katyn. Ambii au izbucnit în lacrimi şi şi-au făcut cruce. "Noi nu putem accepta că s-a întâmplat aşa ceva!", mi-a spus unul dintre ei, tremurând de furie, iar celălalt mi-a explicat, cu vizibil dezgust, că primul şoc pe care l-a avut când a ajuns în România a fost cinismul crunt de care dau dovadă românii faţă de tonele de cadavre pe care regimul roşu le-a înşirat prin gropile patriei şi că acest cinism l-a simţit atât din partea generaţiei tinere, cât şi de la cei care au prins regimul. Ce reacţie poţi avea în faţa unei asemenea constatări? Dacă ai un dram de conştiinţă, laşi capul în pământ de ruşine. Dacă nu, te duci repede şi-ţi cumperi o bere şi-o farfurie cu mici, râgâi mândru şi începi să le explici cât de mişto era pe vremea aia, pentru că "tac-tu" era mare ştab la cantina partidului şi, în timp ce unii erau băgaţi cu forţa în maşinile securităţii, pentru a fi duşi la "reeducare", tu păpai vesel şi expansiv salam de Sibiu, măsline, role de caşcaval "Dobrogea", vizionând filme cu Bruce Lee la video-ul pe care "tac-tu" şi l-a permis după ce a dat cu subsemnatu la SECU'.
Vedeţi voi, în timp ce în Polonia comunismul a rămas o rană ce nu va putea fi în veci vindecată prin niciun fel de dezbatere corect politică a criminalităţii ideologice, iar condamnarea morţii roşii e o stare de fapt, la fel ca respiraţia, la noi treburile stau în continuare cu totul altfel. Încă privim comunismul cu gurile căscate, cu pupilele dilatate şi cu amintirea primelor sacoşe de plastic. Mai exact, precum barbarii. Din punctul meu de vedere, românul şi-a dezvoltat o singură formă de vieţuire: afacerea. Evident, distilată în zeci de forme atent supravegheate. Românul nu găseşte rostul memoriei. Nu dintr-o disfuncţionalitate aparte, care ar viza un orizont de mutaţii accidentale ale "spiritului românesc", ci pentru că - frăţică! - nu e palpabilă, nu e rentabilă, nu-i aduce un profit, nu-i hrăneşte guşa, nu-i pune dinţi de porţelan şi nu-i îmbracă plozii în costume Armani. Românul crede doar în ceea ce poate atinge şi transforma în bani. Restul e, cum spunea Ceauşescu, obscurantism. Noţiuni precum "conştiinţă naţională", "patriotism" sau "eroism" îşi au rostul şi chiar mobilizează, dar nu în România. La noi, căscatul ascunde crima. Altfel spus: bre!, avem noi vreun avantaj dacă ne amintim de Aiud, Sighet, Gherla sau de alte văgăuni ale iadului comunist? Bre!, eu vreau să am burta plină, să trăiesc într-o vilă făcută pe bani ciordiţi din buzunarul statului şi să dorm cu capul între doi sâni de starletă porno...
Ah, dar am uitat să vă spun cum se încheie scena acelui film german. Ştiţi ce i-a zis românul jurnalistului german după ce s-a lins pe bot? "În viaţă contează două lucruri: să uiţi şi să râzi".
Welcome to Romania! We are very beautiful people! Fuck off!
Cu românii pe glia comunistă
Sigur pe gravitatea a ceea ce urmează să spună, jurnalistul german pronunţă cuvântul "comunism", dar românul, privindu-l ca pe un tâmpit excentric, izbucneşte într-o criză de râs - râde până când scapă un pârţ. Jurnalistul german încearcă să-şi păstreze calmul şi pronunţă cuvântul "conştiinţă", dar românul, scobindu-se intrigat în nas cu degetul mic, slobozeşte o flegmă grasă şi unsuroasă în paharul cu brandy al jurnalistului. "Ură!", îşi spune în gând, speriat, jurnalistul german. Simţindu-se brusc neputincios în faţa românului, jurnalistul german îl apucă de guler, îl zgâlţâie disperat şi, înghiţind în sec, pronunţă pe un ton stins cuvântul "martir", dar românul, impenetrabil în propriile lui convingeri, îi zâmbeşte sarcastic şi... eructează, după care se linge pe bot.
