PNL este sedat de bâta unei nemaiîntâlnite vanităţi, duse, în momentele ei de maximă furie demonstrativă, până în zona patologicului. Este vorba de vanitatea unui personaj politic care, deja, ar trebui studiat măcar în unul, două seminarii de alfabetizare politică concepută pe principiul negaţiei. Crin Antonescu - despre el este vorba - nu numai că nu înţelege logica statală ca factor de absorţie şi omogenizare a algoritmului politic, ci se substituie pe el însuşi acesteia. Refuzul pactizării, al compromisului luminat, presupune, de fapt, refuzul oricărei prize la realitatea care a făcut posibilă naştererea unui asemenea organism capabil de reacţie. PNL, sub bagheta lui Crin Antonescu, devine o formaţiune tumorală, cu funcţionalitate asemănătoare PSD-ului, dar cu un rol delirant: ea subminează, iraţional, chiar corpul care o hrăneşte. În timp ce PSD neagă orice altă ordine existentă în afară intereselor lui de putere, PNL se află în căutarea unei "religii" seculare care să-i permită imposibilul: perpetua hrănire din corpul pe care vrea să-l distrugă. Şarpele care-şi roade coada nu mai e un prilej de reflecţie, ci semnul unei vitalităţi erodate, orientate în gol.
PDL, în mod clar, nu e un partid. Este doar o "scenă" pe care se derulează, din ce în ce mai rapid, ceea ce niciunul din partidele cu rol activ în actuala configuraţie politică nu vrea să recunoască: criza de regim. PDL, direct şi indirect, administrează, în fond, o criză de regim. Măsurile pe care guvernul PDL spune că le ia nu au decât valoare arhivară, pentru că, la nivelul execuţiei, reacţia sistemului administrativ este contrară. Invocând şi art. 53 din Constituţie, în semnarea acordului cu FMI, PDL, pe de o parte, se aruncă în aer, iar, pe de altă parte, ingenios, arată că sursa întregii destabilităţi îşi are originea în lacunele textuale ale Constituţiei de la 1991 şi revizuită în 2003. Cât priveşte luptele interne din PDL, situaţia e clară: acest partid va rămâne cu geamurile obturate şi uşile legate cu lanţuri, nepermiţând nimănui cu forţă imaginativă şi suficientă capacitate de persuasiune să pătrundă.
Concluzionând, România, la această oră, este construită pe un schelet administrativ care nu admite decât funcţionalitatea prin corupţie. Dar e singura care se mişcă! Ea înlocuieşte ceea ce ne-am obişnuit a numi regim politic.
