Crah, crah, crah!

Pe scurt, întrunim condiţiile ideale de a păşi într-o nouă epocă a foametei, aşa încât, la ora actuală, ipoteza unor mişcări de stradă, şi chiar a asedierii centrelor politice, cu bâte şi leviere, exact ca-n zorii primei mineriade, nu mai reprezintă fabula neortodoxă a vreunui pensionar cu ţeasta Tovarăşului imprimată pe chiloţi, ci chiar un viitor din ce în ce mai posibil. Până la urmă, criza economică va căuta să atingă apogeul, având toate şansele de-a dobândi deficitul bugetar şi disperarea New York-ului anilor '30. Atât de gravă este situaţia! În prezent, România pare doar un muşuroi de creiere încinse. Gata în orice moment să explodeze. Un cumul de pumni încleştaţi aşteptând scânteia ce va aprinde fitilul! Aşteptând să sfarme! Aşteptând să înşface! Aşteptând să spargă botul! Aşteptând să arate că, deşi comunismul a devenit o măruntă afacere de familie, târnăcopul muncitorului încă mai poate face politicianul să ţipe "mama, mama! Nenea ăsta dă în mine!". Falimentul total spre care se îndreaptă ţara începe să atingă proporţiile unei ghicitori PSD-iste al cărei sfârşit tare mi-e că-i arhicunoscut. Că se va rezuma la un gest "strămoşesc". Un deget mijlociu, lung, gros şi falnic, degetul huliganului, ăla de semnifică un cuvânt începând cu M şi terminând cu E, dedicat electoratului şi grăind printr-o guriţă desenată cu pixul pe unghie: "asta-i viaţa! Români, repet: asta-i viaţa!".

De la învestirea sa în funcţie, am fost absolut convins că bovaricul Emil Boc va încerca din toate puterile staturii sale să ne demonstreze că dacă ai o picătură de iniţiativă diplomatică, un firicel de servilism, un geamantan de frustrări şi dicţie de antreprenor, atunci cu siguranţă buturuga mică poate răsturna carul mare. E adevărat! Domnul Boc ne-a demonstrat din plin asta! Domnul Boc ştie să demonstreze. Iată superputerea funcţiei sale. Şi întotdeauna o face cu inocenţa copilaşului care vâră sprayuri în cuptor crezând că acestea nu vor exploda, ci doar vor produce un fum frumos mirositor. Cam asta pare a fi logica acţiunilor sale. Dar dacă există un lucru pe care prim-ministrul ar vrea să nu-l punem vreodată la îndoială în ceea ce-l priveşte, acela este faptul că ar fi victima unui complot elaborat. Un om bun şi drept, un samaritean călit la Nottingham, ale cărui idei salvatoare, nu ştiu cum se face, că întotdeauna se lovesc de fiţele unui Dumnezeu ce nu înţelege legile politicii, de gravitaţia unei planete prea mici pentru ambiţiile sale şi de ignoranţa unui popor care nu vrea să accepte odată şi pentru totdeauna că foamea ascute mintea şi că răbdarea-i o virtute. "Puţintică răbdare! Puţintică, atât!"... Bine, haideţi să mai avem puţintică răbdare. Măcar cinci ani lumină. Măcar 5. 985. 000 de alegeri prezidenţiale. Haideţi să ne căutăm în măsele. Să căutăm în carii soluţii şi planuri de salvgardare până ce vom crăpa cu toţii. Să ne murăm progeniturile. Să le mâncăm. Apoi, debarasaţi de grija urmaşilor, să înfulecăm tot ce prindem. Tramvaie, statui, corporaţii, bănci, sonde de petrol, tablourile lui Năstase, autostrada lui Berceanu, Casa Poporului, Ardealul etc. Şi la sfârşit să ne curăţăm buricul de scame aşteptând nemurirea sufletului...

Dezolant este că de-abia acum încolo va urma punctul culminant. Boom-ul şi cămaşa de forţă. Alegerile prezidenţiale ne vor mai zvânta de câteva miliarde. Plus nouă vieţi de cetăţean european. Însă, până atunci, am o micuţă propunere. Un calmant psihedelic. Brăileni din toate cartierele închideţi puţin ochii şi imaginaţi-vă cum va arăta podul de peste Dunăre care se va construi anul viitor... Eeee, altă viaţă, nu? Acum parcă se merită efortul de-a fi urmaşul lui Decebal!