Îi înţeleg perfect pe bugetari. Le înţeleg temerile şi revolta. Mai ales că pierderile băneşti nu sunt singurul motiv de îngrijorare, securea disponibilizărilor planând asupra întregului sistem de stat. Nu e uşor să pierzi un sfert din bani, nu e uşor să aştepţi cu înfrigurare decizia şefului, să vezi dacă de mâine pleci sau rămâi. Îi înţeleg perfect pentru că ştiu cum e.
În urmă cu un an, un an şi jumătate, sistemul privat a trecut prin clipe asemănătoare. Numai că nimeni nu ne-a plâns pe umăr, nimeni nu ne-a întrebat cum ne vom descurca mai departe cu leafa tăiată. Nimeni nu a întrebat miile de şomeri cum vor supravieţui. Nimeni nu i-a chemat la dezbateri televizate, nimeni nu le-a arătat lacrimile de deznădejde la ore de maximă audienţă. Micile revolte muncitoreşti, extrem de timide ce-i drept, erau prezentate la "şi altele", iar despre patroni nu o dată s-au făcut afirmaţii de genul: "au destulă osânză adunată, să mai slăbescă". Sincer, complet eronată nu e afirmaţia aceasta, dar de aici şi până la a generaliza e cale lungă. Pentru că eu nu iau în calcul clica aserviţilor politici, afacerile clientelare sau pe cele ilegale sau la limita inferioară a legalităţii. Mă refer strict la agenţii economici normali, obligaţi să facă faţă hăţişului legislativ şi economic românesc. Iar ca dovadă că e corect ce spun, de la izbucnirea crizei, mii de afaceri "normale" au murit, iar cele care încă rezistă se zbat zilnic pentru supravieţuire. De mai bine de un an sistemul privat agonizează, dar cine să vorbească şi despre asta, când "nenorocirea bugetarilor" e atât de suculentă! A fost nevoie de intrarea în colaps a sistemului de stat ca, pe ici pe colo, câte un patron sau lider de organizaţii patronale să răbufnească.
Nu neg că ce se întîmplă acum cu sistemul bugetar este o lovitură dură pe care în scurt timp o va resimţi din plin şi sistemul privat. Va fi a doua. Şi, probabil, va fi mai dureroasă decât prima. Dar asta nu mă împiedică să gândesc, cu amărăciune, că, dacă politicienii din opoziţie, liderii confederaţiilor sindicale, şi, de ce nu, moderatorii emisiunilor TV, ar fi acordat atunci sistemului privat măcar jumătate din atenţia pe care o acordă acum bugetarilor, multe din problemele actuale ar fi putut fi, dacă nu evitate, măcar diminuate.
Şi, totuşi, încercând să mă pun în pielea lor, a celor care bocesc la căpătâiul sistemului bugetar, să ştiţi că îi înţeleg! Păi, când un patron disponibilizează, e vina lui şi prezintă interes macro doar dacă are un nume cu rezonanţă. Un oarecare nu există, iar atenţia unui grup de disponibilizaţi e minimă, atât timp cât el nu reprezintă o forţă, o masă de manevră electorală. În schimb, atunci când statul disponibilizează, disponibilizează mult, demn de luat în calcul ca număr. În plus, cine e vinovat? Evident, guvernul. Exact: Guvernul Boc. Iar corul bocitoarelor ce vrea? Mai mult decât evident, absolut, primordial şi ireversibil înlăturarea Guvernului Boc. Iar în faţa acestui deziderat, chiar credeţi că mai mult decât necesara reformă a sistemului bugetar are vreo importanţă? Clar că nu. De ce să te aşezi raţional la masa negocierilor când inamicul declarat îţi dă suficiente "gloanţe" cu care să-l mitraliezi, fondat sau nu!? Că, doar, scopul scuză mijloacele, nu-i aşa!? Iar lacrimile? Ei, asta e altă poveste, care face parte din decorul ipocrit care trebuie musai creat pentru a ostoi pofta de circ a poporului. Că dacă tot s-a subţiat portofelul, măcar circ să avem din belşug.
